Pe vremea când studiam programul propus de DAL Travel pentru excursia China-Tibet și încercam să mă hotărăsc dacă mă interesează sau nu, călătoria cu trenul trans-tibetan a fost unul dintre cârligele care m-au prins în mreje. Văzusem ceva filmulețe pe YouTube, legate de construcția căii ferate, care mi-au stârnit curiozitatea. Peisajele prezentate acolo, explicațiile despre cât de greu a fost construită, superlativele cu care se lăuda m-au făcut să trec călătoria cu trenul printre cele mai așteptate evenimente ale călătoriei.
Calea ferată Qinghai – Tibet, lungă de aproximativ 2000 km, a fost construită timp de aproape o jumătate de secol. O primă porțiune, 815 km, ce leagă Xining de Golmud a fost începută în anul 1958 și terminată în 1984. Cel de-al doilea tronson, lung de 1142 km, de la Golmud până în Lhasa, s-a construit abia între anii 2001 și 2006. Această a doua porțiune urma s-o străbatem și noi, într-un interval de timp de 14 ore. Întârzierile în construirea căii ferate s-au datorat dificultăților tehnice întâmpinate când a fost vorba de-a clădi ceva pe un sol atât de fragil precum permafrostul. Pe timpul verii gheața se topește transformând solul într-o imensă mlaștină, în plus, trenul însuși determină încălzirea permafrostului și înmuierea lui. Soluția găsită de chinezi a fost ridicarea terasamentului în zonele sensibile deasupra solului, pe piloni adânc înfipți în pământ.
Linia de cale ferată Qinghai – Tibet a fost prima care a legat Tibetul de China. În funcție de unghiul din care privești lucrurile acest fapt e fie bun, fie rău. În varianta pozitivă se spune că în acest fel Tibetul a fost scos din izolare și din înapoiere economică. Pe de altă parte calea ferată a ușurat colonizarea Tibetului cu chinezi han. La capitolul superlative ar merita menționate următoarele: 1. este cea mai înaltă cale ferată din lume cu cei peste 960 km , adică 80% din secțiunea Golmud-Lhasa, aflați la o altitudine de peste 4000 m; 2. pasul Tanggula este cel mai înalt punct din lume la care ajunge o cale ferată, 5072 m deasupra nivelului mării; 3. gara Tanggula, 5068 m, este cea mai înaltă gară din lume; 4. tunelul Fenghuoshan de 1338 m este cel mai înalt tunel feroviar din lume, la 4905 m altitudine; 5. tunelul Yangbajing de 3345 m este cel mai lung tunel dintre Golmud și Lhasa; 6. există 675 de poduri, însumând aproximativ 550 km de cale ferată construită pe permafrost.
Din octombrie 2006, între Golmud și Lhasa circulă cinci perechi de trenuri de călători. Nu sunt trenuri de mare viteză, locomotivele diesel suferă și ele din lipsă de oxigen în aerul acela rarefiat, dar tot ajung să meargă în medie cu aproximativ 100km/h. La deal urcă mai greu iar viteza scade pe la 70-80 km/h dar în Podișul Tibetan depășesc suta.
Nu e tocmai ușor să urci în trenul Qinghai – Tibet, am fost puricați minuțios și la intrarea în gara din Golmud și la îmbarcarea în tren. Pentru a intra în Tibet ai nevoie de un permis special și dacă actele nu sunt în regulă îți poți lua adio de la călătorie. Grupul nostru de 22 de persoane nu a încăput într-un singur tren, a fost spart în două. Șapte persoane au plecat cu un tren mai matinal, pe la ora trei dimineața iar ceilalți, printre care și eu, cu unul ce pleca la 5:35 din Golmud. Nu mi-a părut deloc rău c-am nimerit în a doua tranșă, am apucat să dorm ceva mai mult în acea noapte și am prins mai multe ore de lumină în timpul călătoriei.
Fiecare tren trans-tibetan are în componență trei soiuri de vagoane: vagon de dormit clasa întâi (numit scaun moale), vagon de dormit clasa a doua (numit scaun tare) și vagoane cu fotolii normale. Biletele noastre au fost din prima categorie deși majoritatea drumului l-am făcut pe timpul zilei. În compartimentele vagon de dormit clasa întâi sunt patru paturi (două sus și două jos) iar la clasa a doua șase paturi. Eu am nimerit un pat la etaj, fapt care m-a dezumflat complet, dacă mă cocoțam acolo nu mai aveam acces la fereastră. Drept urmare am stat majoritatea timpului pe culoar cu nasul lipit de geam. Abia pe la sfârșitul călătoriei m-a doborât oboseala și am tras un pui de somn la locul meu. Ca să urc la etaj a trebuit să fac nițică escaladă pentru că nu ai la dispoziție o scăriță ca în trenurile noastre ci doar o clapetă rabatabilă mică cât o jumătate de talpă.
Trenul are și vagon-restaurant unde poți lua masa iar pe timpul călătoriei există personal care se plimbă prin tren cu cărucioare pline de snacks-uri și băuturi pe care le poți achiziționa. Fiecare vagon este dotat la capete cu un spațiu pentru depozitarea bagajelor de mari dimensiuni (cele mici se pot înghesui sub paturi sau sus de tot deasupra ușii compartimentului), cu trei chiuvete și două toalete (una de-a noastră, alta turcească (de fapt chinezească)). Pentru a diminua cât mai mult riscul răului de altitudine, în tren este pompat încet oxigen pe tot parcursul călătoriei, iar în compartimente există provizii suplimentare de oxigen. Una peste alta, nu am avut de ce să mă plâng, am avut condiții extrem de decente de călătorie.
Mi-a făcut plăcere să stau cu ochii zgâiți pe geam și să casc gura la acel peisaj cu totul special, gri-gălbui-roșiatic. Cel mai mult m-au impresionat albiile râurilor întâlnite în cale. Mai toate marile fluvii ale Asiei izvorăsc din Platoul Tibetan, Fluviul Galben, Yangtze, Mekong, Brahmaputra. Puzderia aceea de râulețe or fi fost poate izvoarele lor sau cel puțin afluenți ce urmau să le îngroașe cursul. M-a impresionat și imensitatea spațiului ce se întindea în fața ochilor până hăt-departe, când orizontul era blocat de un pisc de munte acoperit cu zăpadă. Aș fi jurat că aveam în fața ochilor o imensă pustietate dar la o privire mai atentă am zărit tot felul de animale și păsări. Gâște indiene înotau pe apele unor lacuri de-un incredibil albastru-turcoaz, călifari roșii își construiseră cuburi în mijlocul întinderii de permafrost. Pâlcuri de antilope și gazele tibetane pășteau, ele stiu ce, de-a lungul căii ferate. Printre ele apăreau din când în când măgari sălbatici sau yaci solitari. După ce-am intrat mai adânc în Tibet am întâlnit turme întregi de yaci.
Am făcut o grămadă de fotografii din mersul trenului, altceva mai bun tot nu aveam de făcut. Le las și pe ele să povestească câte ceva.
La începutul excursiei am fost foarte entuziasmată la gândul c-am să străbat ruta Qinghai – Tibet însă pe măsură ce se apropia călătoria entuziasmul meu a început să scadă repejor. La gândul celor 14 ore petrecute în tren mă apuca depresia. Prima parte a drumului am îndurat-o ușor dar m-a pus necuratul să mănânc niște cronțănele primite pe post de mic-dejun-la-pachet de la hotel și niște alune trase în ceva pudră-roșie-picantă. Mi-au pus capac, fierea mea a început să protesteze vehement și să transmită semnale capului că e prost și că nu mai vrea mâncare la procesat. Am ajuns cam leșinată în Lhasa, probabil și altitudinea a constribuit cu vârf și indesat la starea mea de bine. Următoarele zile am intrat în greva foamei, am îndrăznit să mănânc doar ceva pepene roșu și ceai cu miere și ghimbir, îmbogățit cu multă-multă lămâie. Au trebuit să treacă două zile până să-mi revin la normal.
Având în vedere pățania asta, data viitoare am să mă gândesc de două ori înainte de-a pune piciorul în trenul Qinghai – Tibet.
Ce frumos. Bravo Mihaela