Orășelul Amedi este unul dintre cele mai pitorești locuri pe care le-am văzut în Kurdistan. Stă cocoțat în vârful unui platou nu foarte mare, aflat la vreo 1000m înălțime față de valea ce-l înconjoară din toate părțile. E ca o cetate naturală sau mai bine un zigurat natural, dacă tot suntem în Mesopotamia. Poate de la forma aceasta de zigurat provine și o legendă ce spune că cei trei magi de la răsărit au pornit în drumul lor spre Betleem taman din Amedi. Vârful ziguratelor erau locuite în vechime de zei, care, cine mai știe, s-or fi metamorfozat cu timpul în oameni înțelepți.
Am ajuns în Amedi după vreo două ceasuri de la plecarea din Duhok și după ce-am intrat mai adânc în munții din nord. Mi-ar fi plăcut să urcăm undeva sus, să-l putem privi de la o înălțime mai mare dar n-a fost să fie. L-am admirat mult și bine de pe șoseaua de vis-a-vis unde-am oprit la un restaurant ca să luăm prânzul. După masă am avut puțin timp liber ca să târguim suveniruri și mai ales tahini, o pastă de susan cu un gust mai deosebit care se prepară aici după o rețetă veche.
Am intrat și în oraș unde am poposit în trei locuri. Prima oprire am făcut-o la o bisericuță creștină aparținătoare de Biserica Catolică Caldeeană și care ne-a dovedit că în acest orășel trăiesc în bună pace creștini și musulmani. Kardo spunea că în oraș mai locuiesc și yezidi, ba au supraviețuit și câțiva evrei. A doua oprire am făcut-o la poarta numită Badinan, pe vremuri singurul punct de acces în oraș. N-am prea văzut mare lucru din ea pentru că era plină de schele. De pe o placă înșurubată în perete am aflat c-ar fi trebuit să vedem și niște basoreliefuri din vremea parților. Altă dată, poate.
Numele porții provine de la un emirat semi-independent ce-a stăpânit regiunea aceasta timp de câteva sute de ani, între secolele 14 și 19, până în momentul în care avântul centralizator și naționalist al otomanilor i-a venit de hac. Amedi a fost capitala emiratului Badinan, unul dintre multele stătulețe kurde în jurul căruia s-ar fi putut produce unificarea acestei națiuni. Din păcate rivalitățile tribale au fost mai puternice iar kurzii sunt și în ziua de azi un popor fără un stat al lor propriu.
Tot emirii din Badinan sunt responsabili pentru moscheea cea mare a orașului, popasul nostru cu numărul trei. Poate nu pentru întreaga moschee dar în mod sigur pentru minaretul impunător de la intrare, înalt de vreo 30 de metri. Am înțeles că la origine lăcașul acesta ar fi fost un templu mitraic peste care s-a construit o biserică creștină ce-a fost transformată mai apoi într-o moschee. Metamorfoza e evidentă abia după ce intri în interior. Nava principală amintește de o biserică orientată spre răsărit. Mihrabul însă e așezat perpendicular față de nava centrală iar covorașele de rugăciune sunt puse de-a latul. Mi-a plăcut foarte mult bisericuța-moschee, era plină de coloane și arce în acoladă și oferea o atmosferă foarte intimă și liniștită.
Cam atât am avut de povestit despre Amedi, „orașul din cer” după cum era numit în descrierea de pe foaia primită de la agenție. Păcat că și pe aici oamenii suferă de boala construcțiilor moderne, ca și la noi dealtfel. Ce frumos ar fi fost orășelul dacă s-ar fi păstrat, pe dinafară doar, arhitectura caselor din perioada Badinan. În ipostaza lui contemporană e mult mai frumos dacă e privit de la depărtare decât de aproape.
Fii primul care comentează