Rawanduz
Jurnal kurd - capitolul 13

Singurii prieteni ai kurzilor sunt munții – proverb kurd

Pehlivanul de Karwan a păstrat ce era mai bun la sfârșit. În cea de-a șasea zi petrecută în Kurdistan am făcut o escapadă până în preajma orășelelor Soran și Rawanduz, aflate la nord de Erbil pe un drum ce duce spre granița cu Iranul. Intenția lui a fost să ni-i prezinte, în cea mai bună formă posibilă, pe singurii și cei mai statornici prieteni ai kurzilor dintotdeauna, munții. Praful din atmosferă se risipise, drum prea lung nu aveam de parcurs, vreo sută de kilometri dus și tot atâția întors, floare la ureche.

Escapada asta a fost ca o petrecere în familie. Karwan s-a prezentat la hotel în acea dimineață împreună cu băiatul lui cel mare Yusuf și, surpriză, au adus cu ei o oală mare de mâncare și o grămadă de roți de lipie, anunțându-ne că azi vom face un picnic la iarbă verde. Responsabilă de conținutul oalei era soția lui Karwan.

Și-am plecat noi voinicește spre nord, lăsând încet-încet în urmă Câmpia Ninivei, străbătând văi largi străjuite de munți, pe șosele neașteptat de bune care mai străbăteau pe alocuri și tunele lungi săpate în stâncă. La un moment dat am ieșit din drumul principal și-am cotit-o pe un altul ce șerpuia la înălțime, de-a lungul unui defileu. Erau atât de frumoși prietenii aceștia ai kurzilor că nu-mi mai venea să-mi iau ochii de la ei.

Prima oprire am făcut-o într-o parcare ce oferea o priveliște minunată spre defileu și spre Hamilton Road, ce se zărea în fundul lui. De fapt se zăreau două drumuri. Cel vechi a fost construit între anii 1928 și 1932 de inginerul britanic de origine neo-zeerlandeză Archibald Hamilton. În zilele noastre nu mai circulă nimeni pe el, poate doar din când în când, cine dorește să iasă la un picnic. Traficul serios se face pe un alt drum paralel, asfaltat și modern, construit pare-se de chinezi.

În parcarea aceea mi-am astâmpărat și eu pofta de miere. Era acolo o tarabă (ca pe la noi) unde doi domni păzeau două cazane pline cu miere. Dacă te vedeau interesat îți oferau imediat mostre pentru degustare. Dacă te vedeau lingându-te pe buze treceau la negocieri. Aveau pregătite borcane de plastic goale, de jumătate de kilogram și de un kilogram, gata de-a fi umplute. După gust mierea părea una polifloră, cealaltă un soi de mană, mai groasă și mai puțin dulce. N-am rezistat și-am luat din amândouă. M-a distrat faptul c-au îndesat borcanele alea până la buză (obicei pe care l-am mai remarcat la kurzi, de exemplu când îți ofereau  ceai) de mi-a fost frică c-or să explodeze și-o să se reverse prin toată valiza. N-a fost cazul, din fericire au ajuns cu bine la București, doar un strop mic a scăpat de sub capac.

De la stânga la dreatpa – Karwan, Yusuf băiatul lui cel mare și Lucian, ghidul nostru român
La cumpărat miere

A doua oprire am făcut-o la cascada Bekhal. Frumușică și această cascadă deși era aproape asfixiată de mulțimea de turiști veniți s-o viziteze. În jur, la fel ca pe la toate obiectivele de interes turistic, se înghesuiau puzderie de magazinașe cu suveniruri și mici restaurante. Din dreptul acestei cascade pornea și un teleferic ce-și ducea mușterii sus în vârf de munte, cale de vreo 4km. M-ar fi tentat și pe mine experiența.

Al treilea popas l-am făcut în celălalt capăt al liniei de teleferic, la 1690m altitudine unde am dat peste Korek Mountain Resort & Spa. Frumușel loc unde să-ți petreci vacanța. Amatorii de senzații tari pot găsi acolo tot felul de trăznăi de pompat adrenalină în sânge, sunt convinsă că sunt multe trasee montane de explorat iar iarna se poate face ski. Am văzut și câteva vilișoare simpatice, îngropate în tufe de trandafiri, ce pot fi închiriate.

Karwan ne-a dus într-un loc secret de unde se deschidea o altă perspectivă asupra canionului și de unde abea se zărea, firișor de apă insignifiant, cascada Bekhal pe care tocmai o părăsisem.

O căsuță de închiriat

Iacătă și cascada Bekhal
În dreapta sus, o bucată de pârtie de bob

După ce-am coborât din vârful muntelui ne-am oprit puțin în orașul Rawanduz pentru a admira unul din canioanele ce-l străjuiesc. Și pentru că se apropia ora de masă am trecut de cealaltă parte a defileului pentru a ne bucura de picnicul promis. În meniu am avut sarmale bune, mult mai gustoase când ai în fața ochilor un peisaj minunat.

După ce-am termiat de înfulecat am început drumul de întoarcere spre Erbil. Am coborât în vale, în drumul principal și-am tot mers paralel cu bătrânul Hamilton Road.

Copăceii sub care am întins păturica pentru picnic

Și prânzul nostru – sarmale kurde

Aici suntem deja pe fundul văii

Înainte de-a ieși din munți am mai vizitat o cascadă, pe nume Gali Ali Beg. Foarte simpatică cascada aceasta pentru că nu poți ajunge s-o vezi decât dacă te descalți și mergi un pic cu picioarele prin apă.

În acest loc m-am convins eu 100% că iranienii și kurzii sunt veri primari. Am fost poftită la o conversație în engleză de câțiva tineri cu chef de vorbă care mi-au amintit de interminabilele șuete avute pe stradă în Isfahan cu cei ce doreau să-și exerseze engleza. Erau curioși să știe de unde vin, dacă îmi place în țara lor, dacă în țara mea există cascade la fel de frumoase și munți la fel de semeți …

Noii mei prieteni cu chef de vorbă.

Pe la jumătatea drumului de întoarcere în Erbil am mai făcut o scurtă oprire la o fortăreață pe care am zărit-o și la dus dar nu am oprit deoarece era de partea greșită a autostrăzii. Conform legendei cetatea a fost construită de o prințesă kurdă pe nume Khanzad ce a trăit pe la sfârșitului secolului al 16-lea.

Povestea spune că această domniță avea sânge iute prin vine. Era sora șeicului Mohamed, conducătorul Emiratului Soran, unul dintre cele mai puternice emirate kurde la acea vreme. Când fratele ei a fost omorât de unul din „boierii” săi, Khanzad s-a decis să se răzbune. I-a promis trădătorului că-l ia de bărbat dar la nuntă i-a luat capul. A condus apoi de una singură emiratul Soran timp de șapte ani. Micul castel pe care l-am vizitat noi (doar pe dinafară că era închis) l-a construit pentru uzul său personal, motiv pentru care îi poatră numele.

Mititel castelul dar ce priveliște minunată avea asupra câmpiei. Nici un dușman nu-l putea lua prin surprindere.

L-am întrebat pe Karwan dacă mai există astfel de castele împrăștiate prin Kurdistan. A răspuns că ar mai fi vreo cinci-șase dar sunt în ruine, nu așa întreg ca și fortăreața domniței Khanzad.

Seara, în Erbil, am mai avut ceva timp la dispoziție pentru o vizită în cartierul creștin. A doua zi ne-am mai învârtit câteva ceasuri prin bazar pentru a cheltui ultimii dinari și a umple ultimul colțișor rămas liber din valize. După care ne-am prezentat la aeroport pentru întoarcerea acasă.

Repede se mai sfârșesc concediile astea !!!

Acestea fiind zise, am terminat și eu de așternut pe „hârtie” impresiile adunate în zilele petrecute în Kurdistan. Am avut parte de o excursie scurtă și obositoare dar interesantă. Spre sfârșit mi-a părut rău că s-a terminat, sunt convinsă c-ar mai fi fost multe alte lucruri de descoperit și de învățat. Sper ca peste ani și ani să recitesc cu plăcere poveștile astea, să mă uit la fotografii și apoi să închid ochii și să pot retrăi cât de cât senzațiile pe care le-am avut.

Și mai sper ca partea aceasta de lume să se mai domolească, să aibă parte de liniște, pace și prosperitate. Iar kurzii să reușească cu timpul să-și facă mulți-mulți alți prieteni de nădejde, nu doar munții.

Despre AncaHM Articolele 615
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.