O persoană este în egală măsură îndatorată profesorului său și lui Dumnezeu – proverb kurd
Am plecat în grabă mare din Erbil deoarece trebuia musai să ajungem până la prânz în Akre pentru a asista la un eveniment mai deosebit. În fiecare vineri, duminica musulmană, are loc aici o rugăciune publică sufi. Ar fi fost păcat să ratăm o astfel de ocazie. Drumul nu a fost lung, a durat cam două ceasuri și ne-a dus din Câmpia Ninivei spre nord către Munții Zagros.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns a fost să ne cocoțăm într-un punct de belvedere. Se vedea de-aici toată așezarea ce se lăfăia la soare pe întreaga pantă a muntelui. Deasupra ei, abia distingându-se de piatra din vârf, se zăreau ruinele unei fortărețe. Nu cu mult timp în urmă în Akre mai trăiau laolaltă musulmani, evrei și creștini. Am și zărit crucea unei biserici sus de tot, deasupra caselor. Kardo ne-a povestit însă că în zilele noastre au rămas doar musulmanii. Populația majoritară e formată din kurzi din triburile Zebari și Surchi care vorbesc un dialect al limbii kurmanji. În ultimii ani s-au refugiat în oraș și mulți sirieni ce-au fugit de război.
După ce ne-am săturat de făcut poze am coborât în orășel dar nu l-am luat la pas. Am vizitat doar ruinele unui fort otoman ce-și așteapta restauratorii. Apoi am fost poftiți la takiyah adică acea clădire specială unde se adună de obicei tarika, adică frăția sufi. Am mai întâlnit eu locuri dintr-astea prin Uzbekintan și prin Tunisia, unde se chemau khankah și respectiv ribat, dar acelea erau moarte, piese de muzeu. În Akre am fost poftiți chiar în mijlocul unei comunități ce se pregătea de ritualul acela special în care fiecare dintre participanți se străduiește să între în comuniune directă cu Dumnezeu.
Până să înceapă ceremonia însă, trebuia servită masa. Grupul nostru a fost spart în două, femeile de-o parte, bărbații de alta, în clădiri diferite, fără acces unii la ceilalți. Ciudată experiență am avut. Am fost poftite într-o sală în care femei și copii de-ai locului stăteau de-a roata, pe saltele, proptind pereții. Noi am adjudecat canapelele. Nici o doamnă din tabăra adversă nu vorbea engleza sau o altă limbă pe care să o înțelegem și noi iar Kardo n-avea voie să intre aici, să ne ajute. Am stat acolo cât am stat, zgâindu-ne unele la altele, fără să comunicăm și fără să arătăm prea multă simpatie unele pentru altele. Două lumi paralele care n-au reușit să se întâlnească nici un moment. Nici măcar de mâncare n-am primit spre deosebire de partea bărbătească a grupului care a fost poftită la masă 🙂 . Eu una n-am rezistat prea mult atmosferei și am ieșit afară, la soare. Mi-a părut extrem de bine când s-a terminat această etapă a vizitei.
În etapa a doua grupul nostru a fost reunificat și poftit să intre la mormântul unui învățat sufi, Șeicul Abdulaziz.
Deși sunt de felul lor musulmani suniți, marea majoritate a kurzilor sunt și adepți ai unuia dintre multele ordine mistice sufi (sau tariqa) ce există pe lumea asta. În mod tradițional țin de frăția numită Qadiriyya, înființată prin secolul al 11-lea de un cărturar născut în Iran, Abdul Qadir Gilani pe numele lui. De vreo 200 de ani încoace a apărut însă pe scenă un ordin concurent, numit Naqshbandi, care încearcă să-i ia locul. Tribul Barzani de exemplu, cel din care se trag conducătorii Kurdistanului, e adeptul acestei din urmă frății.
Din ce-am înțeles eu o frăție sufi este o treabă foarte serioasă. În fruntea ei se află un șeic, de obicei un om care a moștenit învățătura de la predecesorul său, într-o linie directă ce duce până la fondatorul ordinului. Șeicul își desemnează un adjunct, kalifa, responsabil cu treburile organizatorice, ca de exemplu supravegherea adepților sau colectarea taxelor și care în final va deveni la rândul lui șeic. Un membru de rând al ordinului se numește murid iar acesta își primește învățătura de la un maestru, numit murșid. Oricine poate urma un șeic, dar pentru a te alătura efectiv ordinului trebuie să treci printr-un proces de inițiere. Un murid participă la ritualuri, inclusiv la dansuri, cântări și rugăciuni sufi iar dacă va fi necesar va intra în luptă pentru șeicul său. În zilele noastre democratice relația strânsă dintre șeici și murizi este și un mecanism excelent de strângere a voturilor. În Kurdistan nu de puține ori șeicii sunt și șefii triburilor așa că nu există prea multe dileme când e vorba de exprimarea devotamentelor.
Șeicul Abdulaziz al cărui mormânt se găsește în Akre, a fost fiul Șeicului Abdul Qadir Gilani, fondatorul Qadiriyei. Pe lângă faptul că a fost un mare înțelept se povestește că ar fi participat și la cucerirea Ierusalimului, pe timpul lui Saladin. Nu-i de mirare că e ținut la mare cinste și că ucenicii se adună în fiecare vineri lângă mormântul său, pentru o ceremonie specială.
Am avut oareșicare emoții cu ceremonia asta, eram aproape convinsă că noi femeile nu vom fi îngăduite și vom rata experiența. Dar, după ce Kardo a purtat ceva negocieri și după ce-am fost înfofolite bine am fost poftite la balcon de unde am avut o perspectivă nemaipomenită, mult mai bună cred eu decât a bărbaților ce rămăseseră jos, printre participanți. E drept, pe la sfârșit am fost ușuite de-acolo dar tot a fost mai mult decât nimic. Femeile kurde nu au participat deloc la ritual.
Ceremonia în sine mi s-a părut interesantă și din fericire mi-a șters din minte penibilul experienței anterioare. A început lent, întâi cu o chemare la rugăciune și apoi cu un cântec ritmat. Spre deosebire de dervișii rotitori ai lui Rumi, adepții Qadiriyyei se strâng în cerc și se apleacă în față și în spate, în ritmul muzicii. Mulți dintre ei au plete lungi care îi ajută se pare la desăvârșirea mișcărilor și la atingerea stării de transă. Singurul lucru care nu mi-a plăcut defel din timpul ceremoniei a fost domnul care a început să muște dintr-un neon. Bine c-a terminat repede și c-a fost singurul. Muzica s-a întețit apoi și câțiva murizi au început să se învârtă în jurul celui ce sătea înfipt în mijloc ținând un steag.
Am încercat și eu să-mi golesc mintea și să intru în pielea lor. N-am prea reușit, bineînțeles, dar până la urmă m-au impresionat oamenii aceia ce păreau că, pentru un moment, trăiesc la unison. Era ca și cum energiile fiecăruia dintre ei s-ar fi contopit într-una mult mai puternică, de-a dreptul palpabilă. Zău că mi-a venit în minte Ibn Khaldun și mi-am zis că așa trebuie să arate asabiya de care pomenea, acea coeziune specială ce apare uneori între oameni și fără de care, spunea el, nu se pot construi imperii. Sau, în cazul kurzilor, fără de care e greu de supraviețuit în fața vicisitudinilor istoriei.
După ceremonie doamnele din grup s-au revoltat. Ce, doar bărbații să fie sătui? Așa c-au cerut insistent să fie duse la un restaurant, să ia masa. Eu am tras chiulul și am preferat să mă plimb nițel prin Akre. Am tot umblat prin căldură până mi s-a făcut sete. Am ochit o prăvălie care vindea un soi de suc de portocale cu gheață și-am cerut și eu unul. L-am primit dar când să-l plătesc am fost refuzată categoric, n-am reușit nicicum să-l conving pe domnul acela să ia banii. Am rămas și cu sucul și cu banii în buzunar. După ce l-am reintâlnit pe Kardo am întrebat dacă nu am făcut cumva o măgărie impardonabilă neinsistând mai mult dar el a râs și mi-a zis să nu-mi fac nici o problemă, că așa sunt ei kurzii, uneori le fac surprize dintr-astea străinilor.
Ultimul obiectiv turistic de vizitat în Akre a fost un mic parc de distracție în capătul căruia se afla o cascadă. Era lume și țară acolo că de, era duminică. Abia aveai loc să te strecori. Am stat și noi puțin la răcoare, am imortalizat momentul și apoi ne-am îmbarcat în mașină pentru drumul de întoarcere. După două ceasuri inspectam parcurile din Erbil.
Fii primul care comentează