Dohuk
Jurnal kurd - capitolul 6

O ceașcă de cafea te poate angaja la patruzeci de ani de prietenie – proverb kurd

În seara celei de-a doua zile pline petrecute în Kurdistan am ajuns și noi, târâindu-ne, în Dohuk. Urma să petrecem o noapte aici iar a doua zi să mai vizităm câte ceva prin împrejurimi. De la fereastea microbusului nostru orașul părea frumușel, ne-a lăsat o impresie favorabilă. Hotelul însă ne-a dezumflat cu totul, față de cel din Erbil arăta cam prăpădit. Nici mic dejun nu servea. Pentru a ne astâmpăra foamea a trebuit să ne încolonăm a doua zi dis-de-dimineață, cam devreme pentru o zi de concediu, și să mergem la o ceainărie aflată în apropiere. Am înțeles că locul acela e renumit dar nouă ne-a cam stat mâncarea în gât. Pereții localului erau tapetați cu portretele unor militari peshmerga care au luptat de curând împotriva irakienilor și ai celor de la ISIS iar prin vitrine erau expuse arme și alte ustensile belicoase. Cum să-ți alunece pe gât omleta, humusul, brânza cu miere, ceaiul … când la tine se uita atâta lume încruntată în haine de camuflaj? Partea feminină a grupului (majoritară) s-a burzuluit.

Colac peste pupăză am pățit și tărășenia cu șeicul.

O pățanie cu un șeic

Mai aveam câteva ceasuri până să ajungem în Dohuk când am fost anunțați de Kardo, în mod oficial, că în acea seară eram invitați la cină acasă la un șeic. Era vorba despre șeful tribului Doski. În cazul Kurdistanului cuvântul trib nu ar trebui să vă ducă cu gândul la ceva legat de comuna primitivă, întreaga lor societate e împărțită astfel. Din câte am înțeles, în toată țărișoara ar exista cel puțin 100 de triburi iar în zona Dohuk ar fi vreo 30. N-aș putea spune însă dacă și cât de important e tribul Doski în toată acea pleiadă. Grupul nostru a fremătat de curiozitate și nerăbdare, acum e-acum ne-am zis, o să avem parte de o experiență inedită și sută la sută autentică. După cazarea la hotel, cu mic cu mare ne-am prezentat la întâlnire pentru a pleca la cină.

Domnul șeic ne-a primit într-o sală mare de protocol, ne-a invitat să ne așezăm pe canapele și să stăm la taclale.  Spre surpriza noastră vorbea foarte bine românește pentru că acum mulți ani făcuse Facultatea de Construcții la Iași. Ne spunea că revine întotdeauna cu plăcere în România, chiar anul acesta urma să participe la întâlnirea de nu știu câți ani de la terminarea facultății. Ne-am arătat plăcut impresionați și l-am asaltat cu întrebări. La un moment dat a primit rugămintea de-a ne-o prezenta și pe doamna casei dar s-a arătat oripilat de aceasta idee năstrușnică. Am fost serviți cu ceai, cafea și dulciuri iar la televizor l-am putut reasculta pe Gică Petrescu și pe Liviu Vasilică. De … muzică de pe vremea noastră. Până aici nimic de obiectat.

Dar cina ? … Unde era cina noastră ? … Ia-o de unde nu-i… Am stat ce-am stat și, vâzând noi că nu se întâmplă nimic, ne-am pus coada pe spinare și-am plecat. Cei mai flămânzi dintre noi s-au dus în bazar să caute ceva de mâncare, ceilalți s-au retras la hotel.

Ne-am tot sfărmat noi creerii după această pățanie să înțelegem care a fost schepsisul cu invitația. După un timp a transpirat știrea că domnul șeic ar dori să ajungă consul onorific al României în Irak (sau să fie Kudistan?) și, ori de câte ori apăre un grup de români prin preajmă, dorește să-l întâlnească. Nimic rău în asta, dar poate ar fi cazul să evite cuvântul cină când face invitația. N-a învățat el, în toți anii petrecuți pe meleaguri mioritice, că nu trebuie să te pui cu românul când e vorba de mâncare? Să-i promiți cină și să-l servești doar cu o cafea ? Unde s-a mai pomenit așa ceva?!? Degeaba a băut o ceașcă de cafea împreună cu noi, nu cred că și-a câștigat vreun prieten pentru următorii patruzeci de ani. 🙂

La taclale cu un șeic kurd

Să revin la treburi serioase. Am impresia că Dohuk numai oraș turistic nu e chiar dacă poartă în spinare o istorie impresionantă, începută încă din epoca de piatră. A fost pe vremuri capitala unui emirat semi-independent iar în zilele noastre trăiesc aici, pe lângă majoritatea kurdă, minorități de toate felurile: creștini siriaci, yezidi, chiar și arabi. Ca mai peste tot în Kurdistan și în acest oraș s-au refugiat mii de oameni fugiți din calea războiului. Pe mine m-ar fi tentat să vizitez o impresionantă biserică creștină pe care am văzut-o din mașină dar n-a fost timp pentru așa ceva.

Barajul Dohuk și Peștera Charsteen

A doua zi am făcut doar două popasuri în Dohuk. Primul s-a petrecut la un baraj construit pe un râu care se numește tot Dohuk. Apoi am vizitat urmele lăsate de un templu zoroastrian al focului.

Ca să pună capac impresiei proaste pe care ne-a lăsat-o orașul, intrarea la templu era închisă iar paznicul nu se zărea pe nicăieri. Grupul nostru a trebuit să aștepte o grămadă de timp până a sosit la datorie. Eu una am profitat însă de invitația lui Kardo de-a sări gardul și le-am luat-o înainte. Știu, știu … nu e frumos deloc … dar e sănătos. Am avut parte de-o vizită tihnită, doar eu și păsările cerului, în liniște și pace. La întoarcere, până să-și facă și ceilalți rondul am avut vreme să ling o înghețată foarte bună. Mai vreau experiențe dintr-astea solitare.

Templul nu e mare deloc dar trebuie să te cațeri puțin pe panta muntelui ca să-l vizitezi. A fost descoperit cu puțin timp în urmă și este format din cinci sanctuare, trei dintre ele săpate în stâncă, două construite din blocuri de piatră. N-a rămas mare lucru de pe urma lor. Se presupune că a fost dedicat zeiței Anahita a apei și folosit pe vremea mezilor din timpul lui Cyaxares, cei care, împreună cu babilonienii, i-au înfrânt pe asirienii de la Ninive. Numele lui, Charsteen, înseamnă patru stâlpi în limba kurdă și provine de la grota în care pare să fi fost altarul principal. În acea mică peșteră se găsesc patru coloane ce străjuiesc un soi de vatră în care odinioară ardea sigur un foc zoroastrian.

O poză făcută de pe baraj, înspre munți …
Înspre oraș …
și înspre dealul pe care era templul zoroastrian
Frumoși mai sunt macii din Kurdistan și cresc peste tot. Sunt mult mai roșii și mai zdraveni decât macii de la noi
Panouri moderne ce amintesc de Cyaxares și de mezii lui zoroastrieni
Iar barajul … pretext pentru tras sufletul
Ușoare urme ale unui prim sanctuar

iar aici ceva mai consistent

Un tunel ce ducea la altarul principal
Și grota cu cei patru stâlpi

Zice-se că pe peteți se puteau zări urme lăsate de mezi. M-am străduit dar nu le-am zărit

Anahita s-ar fi bucurat cred să vadă aceste fântâni moderne
Intrarea în Charsteen

Cam atât am avut de povestit despre Dohuk. Ziua abia începea iau noi mai aveam multe de descoperit. Am plecat spre nord, spre munții aflați la granița cu Turcia, domeniul de necontestat al PKK (cine să-i poată găsi și scoate de acolo?).

Despre AncaHM Articolele 615
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.