În căutarea asirienilor creștini
Jurnal kurd - capitolul 3

În cea de-a doua zi plină petrecută în Kurdistan am părăsit de dimineața Erbil-ul și am pornit spre nord-vest, către Dohuk, un oraș aflat nu departe de granița cu Turcia, unde urma să dormim o noapte. Deși distanța dintre cele două orașe nu e mare, vreo 200km, ne-a luat toată ziua să ajungem la destinație pentru că obiectivele trecute în programul excursiei erau împrăștiate care încotro.

Din acea zi începând am descoperit cu uimire că această parte de lume e ca o babă Dochia îmbrăcată cu șapte cojoace. O grămadă de civilizații au stăpânit Mesopotamia și-au lăsat în urma lor lucruri interesante. Atotputernice odinioară, unele dintre aceste civilizații au decăzut cu timpul dar s-au încăpățânat să supraviețuiască, reinventându-se necontenit. În Mesopotamia zilelor noastre trăiesc unele lângă altele comunități cu limbi, obiceiuri, credințe diferite, de cele mai multe ori în bună pace dar și războindu-se unele cu altele. Supraviețuirea unora dintre ele stă pe-o muchie de cuțit. Cine știe dacă un călător al viitorului le va mai putea întâlni aici, în locurile lor de baștină.

Una din comunitățile îndelung încercate de istorie este cea siriacă. Membrii ei se consideră a fi urmașii asirienilor din antichitate, cei care au fondat un imperiu în nordul Mesopotamiei cu capitala în Ashur și după aceea la Ninive. Eu una nu m-aș lăuda cu asemenea strămoși, din ce-am învățat eu la istorie asirienii fiind cunoscuți drept unii dintre cei mai cruzi stăpânitori. Sunt un popor ce vorbesc și astăzi o limbă semitică, neo-aramaica, dar la înfățișare nu se diferențiază de kurzi, sunt la fel de „europeni”, eu n-am reușit să-i deosebesc. La fel ca și kurzii, trăiesc în comunități împrăștiate în state diferite, Turcia, Siria și Irak. Sunt în marea lor majoritate creștini, convertirea lor făcându-se în primii ani ai creștinismului. Nu i-au ocolit nici pe ei schismele, așa că acum aparțin unor „biserici” diferite. În ultimele sute de ani nu le-a fost bine deloc. La începutul secolului 20 a existat și un genocid asirian, pe lângă cel armean, când turcii (ajutati de kurzi) au vrut să-i șteargă de pe fața pământului. Nici Saddam Hussein n-a fost prea blând cu ei. De curând i-a terorizat ISIS. Nu-i de mirare că și-au luat lumea în cap și că s-au împrăștiat în cele patru zări.

În drumul nostru de la Erbil la Dohuk am poposit la două mănăstiri siriace iar mai apoi, în Erbil, i-am vizitat în cartierul lor distinct, Ankawa.

Dayro d-Mor Mattai

Prima oprire am făcut-o la Mănăstirea Mor Mattai. Am găsit-o agățată de-un perete al Muntelui Alfaf, uitându-se în zare, peste Câmpiile Ninivei către orașul Mosul, aflat la doar vreo 20km depărtare. Are renumele de-a fi una dintre cele mai vechi mănăstiri creștine și este faimoasă pentru biblioteca ei plină de manuscrise siriace vechi. Din păcate noi n-am fost invitați în bibliotecă.

Mănăstirea a fost întemeiată în anul 363 d.Hr. de un sihastru pe nume Mor Mattai, care fugise din Amida, actualul oraș Diyarbakır din Turcia, de frica persecuțiilor din timpul lui Iulian Apostatul. Legenda spune că Matei ar fi vindecat-o pe Sara și apoi a convertit-o pe ea și pe fratele ei, Mor Behnam, la creștinism. Regele Sinharib al Asiriei, tatăl celor doi, s-ar fi mâniat cumplit când a aflat vestea și a ordonat uciderea lor. După care și-a pierdut mințile. Dar Mor Mattai l-a vindecat și pe el și atunci regele, drept recunoștință, i-ar fi dat eremitului un loc pe vârful Muntelui Alfaf unde să-și facă loc de sihăstrie. Lui Mattai i s-au alăturat cu timpul alți anahoteți și așa a apărut pe lume o mândră mănăstire.

Kardo ne-a povestit că muntelui acestuia i se mai spune și Muntele celor o mie. Cam atâția călugări trăiau aici în vremuri bune dar nu se înghesuiau cu toții în mănăstire ci trăiau prin peșteri. Comunitatea lor a ales să fie siriacă ortodoxă și așa a rămas până acum. Ține așadar de biserica miafizită de la Antiohia, separată de biserica originară după Conciliul de la Calcedon. Călugării siriaci erau renumiți pentru ascetismul lor. Se spune că unii doreau să fie zidiți într-o peșteră din munte și aveau contact cu lumea exterioară doar când li se aducea mâncare. Oare și-or fi găsit așa drumul spre Dumnezeu?

Habar nu am câți călugări or mai fi prin mănăstire în zilele noastre, noi n-am întâlnit niciunul. Era goală și pustie, atât de diferită de mănăstirile noastre unde mai întotdeauna dai peste o mare hărmălaie. Prin 2014, puținii ei viețuitori au avut mari emoții în momentul în care ISIS a cucerit Mosulul și făcea prăpăd prin împrejurimi. Se și vedeau atacați și martirizați. Au avut noroc de data aceasta pentru că au fost apărați de peshmerga, trupele kurde ce-au reușit să stăvilească înaintarea ISIS.

Mândră mănăstire agățată de Muntelui Alfaf
Impresionantă pe dinafară, melancolică pe dinăuntru
Câmpiile Ninivei. Undeva în zare ar fi trebuit să zărim orașul Mosul.

În biserica mănăstirii
Într-un soi de capelă ce servește drept criptă.

Mănăstirea Rabban Hormizd

A doua mănăstire siriacă pe care am vizitat-o a fost Rabban Hormizd. Am ajuns la porțile ei târziu de tot, cu câteva minute înainte de închidere, așa c-am urcat cu sufletul la gură cele câteva zeci de trepte abrupte de frică să nu ne fie trântită ușa în nas. Și această mănăstire e lipită parcă de-un perete de munte, abia se distinge dintre stânci. Spre deosebire de Mor Mattai nu mai e funcțională, călugării mutându-se într-o mănăstire nou înființată, situată la poalele muntelui, în orășelul Alqosh.

Mănăstirea poartă numele ctitorului ei, Rabban (călugărul, învățătorul (rabinul)) Hormizd. Legenda spune că acest Hormizd era de fapt un persan ce-a trăit cândva pe la sfârșitul secolului al 6-lea sau începutul secolului al 7-lea în partea de Asirie stăpânită de sasanizi. Era un membru al Bisericii Orientului, adică nestoriană. Se mai povestește c-ar fi făcut parte dintr-o familie bogată și nobilă, dar pe la vârsta de optsprezece ani a dorit să se călugărească. A trăit apoi în asceză severă prin diverse mănăstiri până la vârsta de șaizeci și cinci de ani, după care a pornit la drum spre orășelul Alqosh, unde a ctitorit el însuși o mănăstire. Restul vieții și l-a petrecut contrazicându-se pe teme de doctrină religioasă cu călugării miafiziți de la Mănăstirea Mor Mattai.

În zilele noastre mănăstirea Rabban Hormizd nu mai e nestoriană de mult timp. Aparține Bisericii Catolice Caldeene, fracțiune care a apărut în urma unei schisme din cadrul Bisericii Orientului. În 1552, doi patriarhi s-au luat la harță și au rupt biserica în două. O parte s-a unit cu Roma și a devenit catolică-caldeeană așa cum la noi o uniune asemănătoare a creat biserica greco-catolică. Catolicii caldeeni își serbează liturghia în aramaică și au păstrat multe din obiceiurile bisericii vechi.

Abia se distingea privită din vale.
O privire din curtea mănăstirii

 

Într-un corp de clădire modern
În biserica veche n-a mai rămas mare lucru …
… doar aceste nișe afumate
Morminte de călugări, stareți, patriarhil
Strecurându-ne pe coridoarele vechii mănăstiri ca într-o peșteră
Aceasta se presupune c-ar fi fost chilia lui Rabban Hormizd

Iar acesta mormântul său
La ieșirea din biserică un peshmerga ne-a zis că n-avem voie să facem fotografii cu aparatele foto considerate profesionale. Așa c-am trecut la telefon. Și în jurul acestei mănăstiri sunt grote-chilii pentru anahoreți
Morminte ale unor călugări. Kardo îi numea martiri, așa că am bănuit că nu au murit din cauze naturale.

Alqosh

În Alqosh am intrat doar după ce am dat raportul la un post de control. Am fost întrebați cine suntem și de unde venim, de suntem prieteni sau dușmani și ni s-a dat drumul după ce-am promis că ne vom duce doar până la mănăstire. N-am ascultat întrutotul pentru că la întoarcere aveam în plan să intrăm în orășel pentru a vedea, pe dinafară doar un loc de pelerinaj.

În sinagoga din Alqosh, orășelul de lângă mănăstirea lui Rabban Hormizd, există un obiectiv interesant de vizitat și un loc de pelerinaj renumit. Este vorba de mormântul profetului evreu Nahum, cel care a prevăzut decăderea imperiului asirian și al orașului Ninive.

Eu una am auzit pentru prima oară de evreii din Kurdistan după ce-am citit o carte care mi-a plăcut foarte mult, Paradisul tatălui meu de Ariel Sabar. Autorul povestea acolo viața tatălui său ce s-a născut în Zakho (ce păcat că n-am ajuns și noi acolo) într-o comunitate de evrei deportați din Samaria pe vremea asirienilor. Această comunitate a dispărut cu desăvârșire, după două mii de ani de la sosire, datorită politicii statului irakian care le-a făcut viața amară. În 1948 au plecat cu mic cu mare în Israel. Iacătă ce zice Ariel Sabar în cartea lui:

Evreii exilați au renunțat la ebraică pentru aramaică, limba comună a imperiului asirian, dar s-au trezit locuind într-un spațiu biblic. Au privit spre Muntele Ararat, aflat chiar peste granița cu Turcia, și au văzut vârfurile stâncoase pe care se spune că a eșuat Arca lui Noe. L-au putut considera pe Avraam ca pe unul de-al lor, deoarece orașul turcesc Urfa — vechea Edesa — a fost foarte probabil „Ur-ul Caldeilor”. Au făcut pelerinaje la nenumărate altare ce păreau să sfințească chiar pământul pe care-l călcau: sanctuarele profeților Yona (Iona) din Ninive; Nahum în Alqosh; Daniel în Kirkuk; Regina Estera și Mardohei în Hamadan.

Rămase de izbeliște sanctuarele acestea n-au dus-o prea bine. Mormântul lui Nahum a ajuns o dărăpănătură și a fost în primejdie să dispară cu totul dacă ajungea pe mâna lui ISIS. Din fericire a scăpat cu bine și-a fost restaurat de curând. Kardo ne spunea că e prevăzut să se redeschidă pentru public în iunie-iulie.

Un soi de muzeu al satului siriac, construit de curând.
În drum spre Dohuk ne-am oprit și pe marginea unui lac de acumulare. Doar atât am văzut din bătrânul Tigru.

Ankawa, cartierul creștin din Erbil

Ultima întâlnire pe care am avut-o cu asirienii creștini din Kurdistan s-a petrecut într-o seară, pe când vizitam cartierul creștin din Erbil. Diferență ca de la cer la pământ față de restul orașului, aici erau o mulțime de femei pe stradă, neîmbrobodite și în ținute cât se poate de europenești. În plus, în Ankawa poți găsi băuturi alcoolice la liber. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne oprim la o prăvălie și să cumpărăm bere. Abia după aceea am trecut în revistă obiectivele care ne-au adus aici, câteva biserici siriace moderne.

Catedrala Sfântul Iosif sau Mar Yousif a fost prima la care am oprit. Este o catedrala catolică caldeeană și sediul Arhiepiscopiei Catolice Caldeene din Kurdistanul irakian. E nouă, a fost construită între anii 1978 și 1981, pe cheltuiala guvernului și cu muncă voluntară din partea oamenilor din Ankawa. Pe dinafară arată de parcă ar proveni dintr-o poveste asiriano-babiloniană cu zigurate. Pe dinăuntru seamănă cu o biserică catolică.

A doua oprire am făcut-o la Biserica Sf. Gheorghe, probabil cea mai veche biserică din Erbil. Pe o piatră dezgropată în urma unei restaurări făcute în anul 1995 s-a găsit o inscripție care spune că biserica a fost reconstruită în anul 816 d.Hr. Pe dinafară nu-și arată deloc vârsta. Aparține tot de Biserica Catolică Caldeeană.

Peste drum de biserică se află acest morman arheologic. Cine știe ce comori ascunde 🙂

Ultima oprire am făcut-o la Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul din Ankawa, cea mai interesantă dintre toate, ce servește în ziua de azi drept Scaun Patriarhal al Bisericii Asiriene a Răsăritului.

Era cât pe-aci s-o ratăm. Ne-a întâmpinat cu o poatră închisă dar după târguieli insistente (eram în Orient doar) am fost acceptați în curte. Acolo, norocul prostului, am dat peste un student american ce venise din Chicago pentru a studia biserica orientală. A făcut ce-a făcut și i-a convins pe responsabili să ne primească și înăuntru. Am ascultat acolo câteva explicații dar nu s-a insistat asupra ițelor hristologice care sunt oricum prea încurcate pentru mine.

Biserica Asiriană a Răsăritului se consideră a fi o continuare a Bisericii Orientale, cea înființată de Apostolul Toma. Știu sigur că recunoaște primele două sinoade ecumenice, cel de la Niceea (325) și primul sinod de la Constantinopol (381). În schimb nu le mai recunoaște pe cel de la Efes (431) și pe cel de la Calcedon (451). După mintea mea ar trebui să fie nestoriană, dar am înțeles că în zilele noastre termenul acesta nu mai e politically correct. 

În prima fază am admirat biserica de peste gard
După care am fost poftiți în curte

Iar la sfârșit în biserică
Cele trei stele reprezintă Trinitatea proclamată în crezul de la Niceea. Porumbelul are de-a face cu Sfântul Duh. Celelalte simboluri ne-au fost explicate, dar mintea mea e scurtă. Lumânările amintesc de martirii bisericii.

Studentul american și tânărul care ne-a dat explicații despre biserica lui.

Cam atât despre întâlnirea noastră cu creștinii siriaci din Kurdistan.

Dacă vedeam doar cele două mănăstiri ce par a practica alpinismul liber, ținându-se doar cu vârful degetelor de o stâncă aflată la marginea prăpastiei, aș fi spus că am întâlnit o lume muribundă. Cartierul Ankawa, cu balamucul de pe străzi și cu vitalitatea lui, a reușit să-mi schimbe părerea.

Despre AncaHM Articolele 750
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.