Uzbekistan - Ulițarnica %

Fiind timp de milenii o punte între est și vest, între China, India, Iran, civilizațiile mediteraneene și mai recent Rusia, Asia Centrală a fost locul de întâlnire al șamanilor, budiștilor, zoroastrienilor, evreilor, creștinilor, musulmanilor. Granițele sale etnice, lingvistice, politice și culturale au fost mereu schimbătoare și-au cuprins două moduri de viață care, deși interacționau între ele, erau fundamental diferite, fiecare ocupând o altă nișă ecologică: pe de o parte erau oamenii stabiliți în oaze și pe de altă parte nomazii stepelor. Observatorii antici și medievali au considerat-o o regiune marginală pentru „civilizație”. Istoricii moderni însă o consideră „inima” sau „pivotul” istoriei euroasiatice, deoarece a produs cele mai mari imperii ale timpurilor premoderne.
Golden, Peter B – Asia Centrală în Istoria Mondială (New Oxford World History)

În această toamnă am ajuns și eu, în sfârșit !!!, în buricul lumii, mai exact în Uzbekistan. Destinația era trecută de îngrozitor de mult timp pe lista dorințelor călătoare, încă de pe timpul răposatei URSS, vremuri în care citeam și eu O mie și una de nopți și aflam că mai există încă pe lumea asta orașe precum Buhara și Samarkand. N-a fost să fie atunci. Nici un covor zburător nu m-a dus în ținuturile Șeherezadei, iar cămilele bactriene m-au purtat între cocoașele lor doar în imaginație, pe schimbătoarele drumuri ale mătăsii, prin deșerturi precum Karakum (nisip negru), Kîzîlkum (nisip roșu) sau prin și mai îngrozitorul Taklamakan (unde odată ce intri, nu vei mai ieși niciodată), locuri unde, desigur, se află ascunsă comoara lui Ali Baba și a celor patruzeci de hoți.

Dorințele călătoare mi s-au aprins și mai tare când am aflat că tot pe-aici, pe malurile lui Oxus (alias Amudaria) i-a fugărit Alexadru cel Mare pe ultimii ahemenizi și tot aici a luat-o de nevasta pe biata Roxana, pentru a împăca și a uni pe vecie lumea greacă cu cea persană. Deși planurile lui inițiale n-au avut efectul scontat o mică globalizare elenistică tot i-a reușit.

Să nu mai pomenesc de Epoca de Aur a Islamului (altfel spus Renașterea islamică, că la noi nu sună bine epoca de aur) ce-a ținut din secolul al 7-lea, imediat după cucerirea arabă, până prin secolul al 13-lea, când a venit Ghinghis-han cu mongolii lui și-au resetat problema. În acele vremuri Asia Centrală era patria enciclopediștilor, a unor gânditori individuali care excelau în multe domenii diferite, matematică, astronomie, medicină, științe sociale, …, adevărați precursori ai lui Leonardo da Vinci. După unele păreri, majoritatea savanților acelor vremuri nu erau arabi deloc ci proveneau din Asia Centrală, persanii în special excelând în matematică și astronomie. În marile oaze-orașe: Merv, Balkh, Samarkand, Buhara se traduceau de zor atât scrierile lui Platon și Aristotel, ale neoplatonicienilor din Alexandria Egiptului cât și matematicile și filosofiile Indiei. Aici și-au dus zilele, printre mulți alții, Muhammad al-Khwarizmi, astronom renumit dar și tatăl algebrei; Abu Ali Sina (Avicenna) tatăl medicinei experimentale, astronom dar și fervent teoretician al muzicii; Muhammed Al Biruni ce-a fost cadorisit de-a lungul timpului cu titluri precum fondatorul Indianisticii, tatăl Studiilor de religie comparată, tatăl Geodeziei sau primul antropolog. Sunt pe nedrept uitate aceste minți luminate ce-au preluat firul subțire al culturii antichității, și-au continuat să-l toarcă și să-l lungească cât au putut, înainte de al preda Renașterii Italiene, Iluminismului și, inevitabil, lumii noastre moderne.

Din punctul meu de vedere există destule motive pentru care merită osteneala de-a bate drumul până în Asia Centrală, chit că epocile de aur au apus de mult. De-a lungul timpului persanii s-au rărit, mongolii și turcii s-au înmulțit iar în vremurile de tristă amintire ale lui Stalin în regiune au fost deportați tot felul de oameni: tătari și greci din Crimeea, germani de pe Volga, ucraineni, coreeni din capătul estic al Asiei și cine mai știe ce alte populații, de-a ieșit un amestec cât se poate de condimentat. Cu toate ca după căderea URSS ciorba s-a mai limpezit, veneticii întorcându-se pe la casele lor, tot a rămas o lume pestriță și oarecum diferită de a noastră, ce merita a fi descoperită. Tot în vremea lui Stalin au fost stabilite granițele actualelor stan-uri ale regiunii. Într-o regiune în care, istoric vorbind, granițele erau doar aproximative iar devotamentele erau întreptate indeosebi spre familie, clan sau trib, rușii au intrudus ordinea și disciplina națiunilor. Inițial un mare Turkestan, ținutul a fost împărțit după înțeleptul principiu divide et impera în Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîstan, Tadjikistan și Turkmenistan. După căderea URSS liniile acestea de demarcație ce erau mai mult formale în cadrul imperiului au devenit granițe adevărate, cu interdicții de trecere și puncte de control, iar republicile socialiste sovietice au devenit tări independente, fiecare cu parlamentul și dictatorul lor. La început a fost multă discordie între tinerele țărișoare dar mai nou situația s-a îmbunătățit și încep colaborările. Moscova și Rusia în general a rămas centrul în jurul căruia gravitează, mulți mergând la muncă acolo pentru că acasă nu au din ce trăi.

Excursia noastră s-a concentrat doar pe unul dintre stan-uri, pe Uzbekistan. Deși m-ar fi ros curiozitatea de-a le vedea și pe celelalte, am preferat o excursie mai puțin ambițioasă dar mai tihnită. Oricum, cel mai mult și mai mult îmi doream să ajung în Buhara și Samarkand. Dorința mi-a fost îndeplinită cu vârf și îndesat pentru că am avut două zile la dispoziție pentru fiecare oraș, timp suficient pentru a le descoperi. În plus, am vizitat Khiva și capitala țării, Tashkent. Caravana noastră (organizată de DAL Travel) a fost purtată de un covor zburător (avion al liniilor aeriene uzbece) din Tashkent în Khiva iar apoi de o cămilă bactriană cu patru roți până în Buhara și Samarkand. Turcii otomani de la Turkish Airlines s-au ocupat de restul transportului de la și până la București.

Am descoperit o țară cu oameni modești, foarte amabili și cu mult bun simț dar și foarte pragmatici. Surprinzător, toți cei cu care am vorbit pe stradă știau localiza pe hartă România și o legau invariabil de București, nu de Budapesta. Sunt curioasă dacă reciproca e la fel de adevărată. Oare câți dintre noi știm localiza pe hartă Uzbekistanul? Uzbecii păreau că o duc nițel mai greu decât noi dar nu am avut nicăieri sentimentul, des întâlnit în țări mai sărace, de-a fi confundat cu o găină cu pene de aur, numai bună de jumulit. Am descoperit orașe frumoase, aerisite și curate în care îți făcea plăcere să te plimbi. Și am mai descoperit minunatele fructe ale Asiei Centrale, mai zemoase, mai dulci și mai aromate decât toate cele înfulecate până atunci.

Ghid de-a lungul întregii excursii ne-a fost Anait, o șeherezadă armeancă originară din Samarkand care, după spusele ei, putea să ne ofere o istorie total imparțială, fără distorsiuni strecurate de turci uzbeci sau de persani tadjici, populații majoritare în țără. De la ea am aflat și care este calea spre succes după normele locului: un om deștept trebuie să se străduiască să știe mai multe decât cei din jurul său, să muncească mai mult decât cei din jurul său și să aștepte de la Dumnezeu mai puțin. Cu toate că a declarat că Uzbekistan e o țară în care e bine să locuiești, tot ea ne-a povestit de Efectul Pahlavon, meteahnă de care pare că suferă tărișoara ei. Efectul ăsta își trage numele de la o poveste locală care zice cam așa:

A fost odată ca niciodată un țăran sărac care avea un fiu pe nume Pahlavon iar marea lui dorință era să-și facă băiatul domn în oraș. N-a precupețit nici un efort pentru a-și realiza visul, a economisit la sânge fiecare bănuț și l-a trimis pe Pahlavon la studii. După un timp, neprimind nici o veste de la băiat s-a hotărât să-i facă o vizită. Ajuns la madrasă a început a-l căuta. La început a nimerit într-un loc pe poarta căruia scria „studenți emeriți”. A început să strige din ușă – Pahlavon, Pahlvon !!! Unde ești? Nici un răspuns. Băieții din acea încăpere i-au spus să meargă mai departe. A ajuns bătrânul în fața porții pe care scria „studenți mediocri” și-a început să strige – Pahlavon, Pahlvon !!! Aici ești? Nici un răspuns. S-a dus și mai departe către poarta pe care scria „studenți slabi” dar băieții l-au îndrumat să plece și mai departe. În sfârșit, bătrânul a ajuns la ultima poartă pe care scria simplu „Pahlavon”.

Anait ne-a povestit că, împreună cu băieții ei, a avut curiozitatea de-a căuta prin statistici internaționale locul pe care îl ocupă Uzbekistanul în lume din tot felul de puncte de vedere: PIB pe cap de locuitor, salariul mediu, accesul la educație, la sănătate și tot așa mai departe. Invariabil, regăseau țara pe locuri codașe mai puțin la corupție unde era în fruntea clasamentului. De aici și diagnosticul că suferă de Efectul Pahlavon. Pe termen scurt, revenirea la o situație mai bună pare a fi problematică. Cu toate că populația e tânără (cam 35% din populație are mai puțin de 14 ani) visul tuturor e să plece din țară. E o bătălie cruntă pe locurile din școlile bune care oferă posibilitatea copiilor de-a obține burse la instituții internaționale (inclusiv în Rusia).

Mai e și o altă problemă ce se ițește la orizont, mai ales acum după victoria talibanilor în Afganistan și presiunile islamiste mereu crescânde în regiune. URSS a încercat din răsputeri să secularizeze societatea iar primul președinte, Islam Karimov, fost prim-secretar al Partidului Comunist din Uzbekistan a limitat cât mai mult școlile islamice. Cel de-al doilea președinte a liberalizat totul iar uzbecii par că vor să se întoarcă la obiceiurile moștenite din moși-strămoși. Vorba lui Anait: uzbecii se clatină momentan într-o balanță. Pe de o parte vor copii ascultători, fete infofolite, frumoase, cuminți și devreme acasă. Pe de altă parte își doresc copii deștepți, foarte bine pregătiți, cu șanse reale de a-și găsi un loc bun de munca. În cazul băieților mai treacă-meargă dar ce faci cu fetele … cam greu de rămas și cu capra și cu varza. După estimările făcute de soțul ei, armean creștin și el, Anait își mai oferea vreo doi ani de viață dulce în Uzbekistan.

Anii următorii ani vor arăta încotro se va îndrepta balanța. Va rămâne Uzbekistanul în sfera de influență a Rusiei, acolo unde pare că se mai găsește și acum? Va ajunge pe orbita Chinei? Va cădea în tentația Islamului mai puțin iluminat de prin vecini? Vom trăi și vom vedea. Până una alta mi-a părut bine că m-am putut bucura de calmul clipei prezente care mi-a permis să mă duc până acolo, să învăț lucruri noi și să mă întorc cu bine acasă. Măcar de-ar ține cât mai mult timpurile astea bune.