Lalish
Jurnal kurd - capitolul 5

Dumnezeu ne-a creat frați, dar ne-a dat pungi separate – proverb kurd

În drumul nostru din Erbil până-n Dohuk am oprit și în Lalish un loc cu totul și cu totul special, de-a dreptul unic aș putea spune. Lalish este buricul lumii pentru o comunităte religioasă mică ce se numește yezidi.

Se estimează că pe întreg mapamondul ar exista în zilele noastre aprozimativ un milion de yezidii. Sunt de felul lor kurzi ce vorbesc un dialect al limbii kurmanji și locurile lor de baștină ar fi în două mici provincii irakiene: Sinjar ce se află la vest de Mosul pe granița cu Siria, o comunitate mai tradiționalistă; și Shekhan în Kurdistanul irakian, locul în care se află și Lalish. Se deosebesc de frații lor, kurzii musulmani, datorită credinței religioase pe care o practică. Pe vremuri triburile yezidi au fost puternice și se luat des la harță cu vecinii arabi, turci sau chiar kurzi (există o relație cu adevărat fraternă între triburile acestea kurde, ce nu ține neaparat de religie, ba se omoară unii pe alții ba se iubesc nespus). Cu timpul însă rândurile lor s-au subțiat, unii s-au convertit, câteodată forțat, alții s-au împrăștiat în cele patru zări.

Credincioșii yezidii sunt convinși că religia lor este cea mai bătrână din lume, de cel puțin 7000 de ani vechime. Ar fi apărut înaintea zoroastrismului, iudaismului, creștinismului sau islamului din străfundurile credințelor vechii Mesopotamii, poate direct din templele de la Göbekli Tepe. Ei cred că în Lalish a fost cândva grădina Raiului, că Dumnezeu l-a creat pe Adam taman aici iar yezidii sunt urmașii lui direcți, nu și ai Evei (trist). O poveste frumoasă spune că în Lalish a căzut o bucată de țărână din lutul din care a fost plămădit Adam și că de aceea pământul de aici e sfânt, nu ai voie să pășești pe el încălțat. Am constatat și noi pe pielea noastră interdicția asta, am fost invitați să ne lăsăm pantofii în mașină și să pornim desculți către templu încă de la poartă. La sfârșitul Potopului arca lui Noe s-a oprit pe-aici prin preajmă dar era cât pe ce să piară scufundată dacă nu exista șarpele negru care să astupe cu corpul său o gaură (iar mi-au făcut în ciudă șerpii lui Shahmaran, au apărut din nou în ecuație ).

Din păcate pentru noi (poate și pentru ei) comunitatea aceasta e cam secretoasă și nu se cunosc prea multe lucruri despre ea. Credința yezidă este una monoteistă și pare a fi cât se poate de sincretică dar nu este o religie a cărții, toată învățătura se transmite pe cale orală. Pe deasupra sunt și endogami. Te naști yezidi, din părinți yezidi, nu te poți converti la această credință. Dacă te căsătorești cu cineva dintr-o altă religie pa la revedere, ești exclus din comunitate. Fiercare credincios trebuie să ajungă măcar o dată în viață la templul din Lalish, chiar dacă locuiește în celălalt capăt al lumii. Au și o sărbătoare specială care încurajează acest lucru ce are loc la începutul lunii octombrie, sărbătoarea Reuniunii.

Conform credinței lor lumea a fost creată din nimic. Pe timpul big-bangului Dumnezeu, o entitate unică și esoterică căreia nu-i place să intervină în lumea noastră, a creat șapte Îngeri cărora le-a delegat toate treburile lumii ăsteia. Arhanghel peste ei a fost numit Îngerul Păun, Tawusî Melek. Acesta ar fi primit o misiune specială de la Dumnezeu la începutul timpurilor, aceea de a solidifica Pământul care pe-atunci era lichid. Pentru a evoca acest eveniment yezidii sărbătoresc în fiecare primăvară, într-o miercuri din aprilie, Anul Nou. Cum credeți ? … fierbând tare ouăle, ca să amintească de metamorfoza Pământului, și vopsindu-le în toate culorile cozii de păun 🙂 . Femeile își decorează apoi casele punând flori roșii și coji de ouă deasupra porților, astfel încât Tawusî Melek să le recunoască locuințele și să le binecuvânteze. Am zărit și eu coji de ouă lipite de pereți dar n-am avut inspirația să le fac o fotografie.

Din ce-am înțeles eu ultima picătură de sincretism adăugată în melanjul credinței yezidi a venit din islam. Una dintre cele mai importante figuri ale yezidismului este Șeicul ‘Adī ibn Musafir. Acesta a fost un mistic sufi născut în Liban la începutul secolului al 12-lea care s-a retras în sihăstrie în valea Lalish. Aici i s-au alăturat mai mulți adepți și în final a fondat un ordin sufi numit Adawiyya. Impresionați de modul de viață exemplar al șeicului locuitorii l-au adoptat și l-au integrat în religia lor. Mormântul său este așezat în principalul templu din Lalish și este astăzi un loc de pelerinaj.

Vizita noastră în Lalish nu a fost prea lungă și a fost umbrită nițel de lucrările de restaurare ce au loc mai peste tot în această mică așezare. M-a deranjat mersul desculț doar pe stradă, pe asfaltul plin de pietricele, în rest am pășit pe pietre netede și călduțe, șlefuite de milioanele de pași care au călcat pe-aici înaintea mea. Am descoperit că a fost musai să respect și alte tabuuri: nu e îngăduit să cobori într-unele din peșterile de unde izvorăște o apă sfințită, doar yezidii au voie acolo; este interzis categoric să calci pe pragurile dintre încăperi, acelea sunt locurile unde poposesc doar îngerii. În schimb ai voie să-l rogi pe Dumnezeu să-ți împlinească dorințele în foarte multe feluri. De exemplu ai putea lega o panglică colorată la mormântul șeicului ‘Adī ibn Musafir spunându-ți dorința și apoi ai putea dezlega panglica altuia, ajutând astfel la împlinirea dorinței acelei persoane. Sau ți-ai putea înmuia mâinile într-un ulei aflat în zecile de urne așezate sub ziduri și apoi să-ți imprimi palma pe perete zicându-ți dorința. Sau ai putea lua un șal roșu și, cu ochii închiși, să-l arunci de trei ori către o ieșitură din perete: dacă țesătura aceea nu va aluneca de pe gâlma din perete dorința îți va fi îndeplinită. Și, nu în ultimul rând, ți-ai putea șopti dorința la urechea unui yezidi care o va „încuia” apoi într-un firișor de sfoară pe care o va arde astfel încât fumul s-o poarte până în fața lui Dumnezeu (aici ar trebui să lași și un bănuț pentru a-l mulțumi pe mijlocitor).

Turnurile acestea reprezintă Soarele ale cărui raze cad pe pământ. Yezidi obișnuiesc să se roagă cu fața la soare.
Îngerul Păun și două din cele 365 de locuri unde sunt aprinse lumânări de sărbători
La intrarea în curtea templului

Două din gazdele noastre

La intrarea în templu și șarpele cel negru

Într-una din încăperile templului unde-ți puteai exprima dorințele
Cum stă treaba cu aruncatul eșarfei
… și cu palmele de pe pereți
… și cu arsul unei sforicele
Încăperea mormintelor unor oameni de seamă
Mi-ar plăcea să știu ce scrie aici dar habar n-am
Locul în care au loc botezurile (tabu pentru noi)
Și o privire de sus asupra principalului templu

La data vizitei noastre era o atmosferă idilică în Lalish și-am întâlnit doar oameni foarte binevoitori ce-și vedeau liniștiți de treburile lor, la fel ca prin tot Kurdistanul de altfel. N-ai fi putut bănui nici un moment că n-a fost întotdeauna așa. Yezidii au contabilizat de la începuturi și până în ziua de azi 73 de masacre făptuite împotriva lor, majoritatea duse la îndeplinire de musulmanii ce-i înconjoară. Ultimul s-a întâmplat foarte de curând (2014 – 2017) pe vremea lui ISIS iar consecințele lui sunt încă răni deschise în carnea comunității.

Se spune că tragedia a început datorită unei crime de onoare. O tânără yezidi din regiunea Sinjar a fost lapidată de comunitatea ei nu se știe precis din ce motiv dar s-a bănuit că ar fi vrut să înceapă o relație cu un musulman. Atât au așteptat cei din Statul Islamic, au folosit evenimentul drept pretext pentru a dezlănțui prăpădul. Au tăbărât pe comunitățile yezidi și au început să omoare bărbații, iar pe femei și pe copii să-i transforme în sclavi (sexuali de cele mai multe ori). S-a produs un adevărat exod, yezidii s-au refugiat pe un munte unde era cât pe ce să moară de foame și de sete dacă nu le săreau în ajutor comunitatea internațională și teroriștii (după părerea turcilor) de la PKK. Mai apoi au fost apărați și de peshmerga, armata Kurdistanului irakian. Între timp ISIS a fost înfrânt dar tragediile oamenilor nu s-au sfârșit. Mulți yezidi își mai caută încă rudele care au dispărut pur și simplu după ce-au fost răpite, cine știe dacă mai sunt în viață sau nu. Multe dintre femeile răpite și violate s-au întors acasă dar, datorită credinței rigide a comunității lor, au avut mari probleme de integrare. Unii soți nu au dorit să le reprimească, unele dintre ele au trebuit să-și abandoneze copii născuți în timpul prizonieratului, familiile le-au primit doar cu condiția să nu mai amintească niciodată de cele îndurate.

Este foarte trist că se mai pot întâmpla asemenea tragedii în timpurile noastre. Oamenii par a fi incurabili.

Despre AncaHM Articolele 615
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.