Cine seamănă vânt culege furtună – vorbă din bătrâni
Am ajuns în Sulaimaniya după alți vreo 100 de kilometri și după două ore petrecute în mașină. N-am văzut prea mult din oraș datorită vizibilității reduse cauzată de furtuna de nisip și a faptului c-am avut cazare într-un hotel aflat taman în mijlocul bazarului. După terminarea vizitei oficiale ne-am afundat în piață și acolo am rămas până pe înserat, la o sesiune de cumpărături ce s-a dovedit a fi de-a dreptul terapeutică. Pe la ora șapte am avut o tentativă de a admira orașul de pe muntele Goyje. Până s-ajungem sus însă soarele plecase la culcare iar praful din atmosferă împiedicau luminile orașului să răzbească până la noi. Eșec total această escapadă din vârf de munte.
Amna Suraka sau Închisoarea Roșie
Principalul obiectiv turistic din Sulaimaniya, la care ne-am dus și noi, este un muzeu deschis nu cu mult timp în urmă într-o fostă închisoare irakiană. Se vizitează pe gratis iar intenția autorităților e de a comemora cumva toate necazurile pe care le-a îndurat comunitatea kurdă din Irak în ultimul secol de istorie.
Vizita noastră a început într-un coridor al cărui pereți erau tapetați cu 182.000 de cioburi de oglindă și pe al cărui tavan sclipeau 4.500 de luminițe. Cifrele acestea aminteau de toți atâția kurzi uciși în timpul operațiunii Anfal și respectiv de tot atâtea sate distruse în timpul regimului lui Saddam Hussein. A urmat o sală mare de tot pe pereții căreia erau trecute numele tuturor acelor morți și afișate fotografii ale victimelor. Într-o altă sală erau prezentați soldații peshmerga ce-au căzut în luptele împotriva ISIS, inclusiv rânduri întregi de femei combatante. Mai apoi am intrat în celule de-ale fostei închisori ca să vedem unde erau bătuți și torturați naționaliștii kurzi. Brrrr…
Eu una, care fug cât mai departe de muzee de acest fel și evit cât pot să vizitez locuri în care au suferit îngrozitor oameni, semeni de-ai mei, n-am prea gustat vizita. Dacă era după mine săream peste ea fără nici o remușcare. Singura consecință pozitivă pe care o recunosc e că mi-a trezit curiozitatea de-a afla mai multe lucruri despre evenimentele ce-au putut duce la asemenea grozăvii. Am tot făcut săpături pe net și am ajuns la următorul rezumat:
1920 – tratatul de la Sèvres încheiat între Imperiul Otoman și Puterile Aliate la terminarea primului război mondial a dat speranțe kurzilor că ar putea să-și constituie un stat propriu. În schimb Imperiul otoman a fost împărțit în special între Anglia și Franța, englezii luând partea leului, regiunea ce avea să devină Irakul de astăzi și unde se descoperise mult petrol. A apărut în scenă șeicul Mahmud Barzanji din zona Sulaimaniya care a adunat în jurul lui mai multe triburi și s-a proclamat rege al Kurdistanului. A încercat să scape de protectoratul britanic printr-o revoltă dar n-a reușit. A fost prins și exilat în India.
1921 – englezii îl aduc rege în Irak pe Faisal, un străin din familia hașemită a Iordaniei. Kurzii sunt nemulțumiți și se tem că englezii vor da o putere prea mare arabilor din sud.
1923 – are loc tratatul de la Lausanne care anulează tratatul de la Sèvres și stabilește noile granițe ale Turciei. Englezii sunt îngrijorați de revirimentul turcesc. Se tem că Ataturk va lua Mosulul așa că îl aduc înapoi pe șeicul Mahmud Barzanji cu speranța de-a face din zona kurdă un tampon pe care să-l controleze. Șeicul în schimb se aliază cu turcii enervându-i pe englezi care îl arestează și-l trimit în exil în sudul Irakului. Kurzii își pot lua la revedere de la un stat propriu și de la o prea mare autonomie.
1930-1940 – kurzii din Turcia și din Irak se tot revoltă și încearcă să-și câștige independența. În prim plan apare familia Barzani și în special mullahul Mustafa Barzani, considerat a fi părintele mișcării naționale kurde moderne din Irak.
1943-1945 – Mustafa Barzani se refugiază în Iran unde contribuie la înființarea efemerei și nefericitei Republici de la Mahabad, creată cu ajutor sovietic. Contribuie la fondarea Partidului Democrat din Kurdistan (PDK), care s-a împărțit rapid într-o aripă irakiană și una iraniană.
1958 – moharhia irakiană se prăbușește iar Barzani se poate întoarce în Irak.
1961 – Barzani relansează mișcarea națională din Kurdistan profitând de vidul de putere din Irakul primilor ani republicani.
1968 – în Irak preia puterea regimul Partidului Baas Arab Socialist.
1970 – Saddam Hussein, la acea vreme șeful guvernului irakian, semnează un acord cu Mustafa Barzani recunoscând autonomia unui Kurdistan cu capitala la Erbil. Termenii acestui acord au fost încălcați repede, regimul din Bagdad dorind să păstraze controlul asupra pământurilor bogate în petrol din jurul Kirkuk-ului. Partidul Baas și-a intensificat programul de „arabizare”, relocând arabi din sud în zonele kurde.
1974 – kurzii se revoltă dar sunt bătuți de irakieni, mai ales după ce au fost abandonați de principalul lor aliat, șahul Iranului, care a încheiat un acord separat cu regimul de la Bagdad. PDK a fost învins, luptătorii săi dispersați, oamenii săi mutați în taberele din sudul Irakului, iar conducerea sa a fost forțată să-și reconstruiască mișcarea de rezistentă din exil, în Iran.
1975 – din PDK se rupe o ramură sub conducerea tânărului Jalal Talabani, și se înființează Uniunea Patriotică din Kurdistan (PUK). Schisma a fost datorată atât unei rupturi între generații cât și diferenței politico-culturale. PUK îi reprezintă pe kurzii din sud concentrați în jurul orașului Suleimaniya, vorbitori de sorani și considerându-se mai sofisticați decât kurzii din nord. Baza PDK a rămas în Badinan-ul din nord vorbitor de kurmanji, locul de origine a tribului Barzani. În fond kurzii au rămas despărțiți pe falia deschisă de câteva sute de ani încoace de cele două imperii ce s-au luptat pe teritoriul lor, turcii otomani și persanii safavizi.
1980 – după numirea lui ca președinte al Irakului în 1979, Saddam Hussein ordonă invadarea Iranului. A căutat să profite de haosul politic cauzat de revoluția iraniană, să submineze orice potențială rebeliune șiită în Irak și să mai pună mâna pe ceva teritorii bogate în petrol. Trupele irakiene aflate în Kurdistanul irakian au fost mutate pe frontul iranian. Mișcarea kurdă a început încet să reapară dar s-a împărțit în două grupuri politice principale, fiecare controlând propriile trupe militare peshmerga: PUK-ul condus de Jalal Talabani și PDK-ul condus acum de Masoud Barzani, fiul lui mulahului Mustafa. PUK a încercat să facă pace cu irakienii, PDK dimpotrivă, a început să atace bastioanele guvernamentale din regiunea controlată de ei.
1983 – Saddam Hussein l-a acuzat pe Masoud Barzani că și-a trădat țara și că a colaborat cu iranienii. Drept răzbunare a arestat între 5.000 și 8.000 de bărbați și băieți din clanul Barzani, pe care i-a dus apoi în deșertul din sud și i-a executat.
1986 – PUK nu e mulțumit de politica irakiană și se aliază cu Iranul pentru a lansa o ofensivă militară comună împotriva Kirkuk-ului, una dintre cele mai bogate rezerve de petrol din Irak. Operațiunea nu a avut succes. Imediat după atac, PUK a semnat un acord cu iranienii care stabilelea condițiile cooperării lor militare, politice și economice. Saddam Hussein a văzut acest acord ca pe o trădare de patrie.
1987 – regimul irakian a început să riposteze. În acel moment irakienii controlau doar orașele, regiunea rurală rămânând în stăpânirea trupelor de gherilă kurde. Saddam Hussein l-a numit pe Ali Hassan al-Majid în fruntea Biroului de Nord al Partidului Baas pentru a rezolva problema kurdă. „Chemical Ali”, așa cum va deveni cunoscut al-Majid, s-a pus serios pe treabă.
1988 – timp de șase luni, din februarie până în septembrie, irakienii au dus o campanie de contra-insurgență, pe care au numit-o operațiunea Anfal, cuvânt cu o conotație religioasă. Al-Anfal este numele celei de-a opta sure din Coran și înseamnă literal „pradă de război”. În timpul operațiunii au avut loc opt campanii militare duse împotriva kurzilor ce-au inclus ofensive terestre, bombardamente aeriene, distrugerea sistematică a așezărilor, deportarea în masă, plutone de execuție și război chimic. Armata irakiană a fost susținută și de colaboratorii kurzi pe care guvernul irakian i-a înarmat, așa-numitele forțe Jash, care au dus trupe irakiene în sate kurde ce nici nu figurau pe hartă și în ascunzările din munți. Zeci de mii de oameni au fost uciși, atât peshmerga cât și civili, mii de sate au fost distruse, milioane de oameni au plecat de la casele lor, unii fiind deportați alții refugiindu-se în Turcia și mai ales în Iran. Tragedia kurdă a fost trecută sub tăcere pentru că în acele timpuri Saddam Hussein era încă un băiat bun, iar Statele Unite îl sprijineau masiv pentru că lupta împotriva regimului islamic din Iran.
1990 – Irakul invadează Kuweitul declanșând o criză internațională și primul război din golf. Americanii îi trec pe Saddam Hussein pe lista gri.
1991 – kurzii irakieni se revoltă, reușesc să pună mâna pe orașele din nord și-și proclamă independența. Garda republicană irakiană se regrupează însă și contraatacă. Temându-se de un nou Anfal 1,5 milioane de kurzi fug și se refugiază în munții din nord, pe granița cu Turcia și cu Iranul. Iranul și-a deschis frontiera și i-a primit. Turcia a făcut-o abia în urma presiunilor internaționale și după ce i s-a promis ajutor financiar. Americanii au închis ochii la început dar în final le-au interzis irakienilor să-i mai atace pe refugiați și au început să acorde refugiaților ajutor umanitar. Kurzii au continuat lupta iar spre sfârșitul anului a fost încheiat un acord ce prevedea retragerea trupelor irakiene și crearea unei republici autonome kurde în trei provincii din nordul Irakului.
1994-1997 – are loc un războiul civil kurd dintre PDK și PUK. PDK s-a supărat că PUK era partenerul Iranului și s-a aliat cu Bagdadul împotriva lor. Până la urmă au fost atrase în conflict și facțiunile kurde din Iran și Turcia, precum și forțe iraniene, irakiene și turce. Americanii au trebuit să facă pace-pace-între-două-dobitoace.
2003-2011 – Saddam Hussein trece pe lista neagră, are loc războiul din Irak, căderea regimului baas și judecarea lui Saddam Hussein. Kurzii din Irak profită de situație și își întăresc autonomia. Începe colaborarea între peshmerga kurdă și americani. În Kurdistan se instaurează o oarecare democrație, în Irak începe haosul și războiul civil. Relațiile kurzilor cu Iranul încep să se înrăutățească. Turcii pătrund pe teritoriul Kurdistanului irakian în căutarea PKK și înfurie pe toată lumea.
2014-2017 – apare Statul Islamic al Irakului și Levantului care începe să pună mâna pe teritorii importante. Orașul Mosul e cucerit. Americanii își dau seama că peshmerga e singura forță din zonă care poate și vrea să lupte cu ISIS așa că încep să-i ajute mai serios. Kurzii contribuie hotărâtor la înfrângerea ISIS.
2017 – are loc în Kurdistanul irakian un referendum privind independența totală a provinciei. 92,73% din voturile exprimate au fost în favoarea independenței dar legalitatea referendumului a fost respinsă de guvernul federal al Irakului. A urmat un conflict militar cu Irakul în urma căruia regiunea autonomă Kurdistan a pierdut 40% din teritorii și principala sursă de venit, orașul Kirkuk cu zăcămintele lui petrolifere.
în prezent – Kurdistan e tot o provincie autonomă a Irakului. Are parlament, președinte și armată proprie. Nu are monedă proprie. PDK și PUK par a fi făcut pace dar controlează fiecare dintre ei o bucată din teritoriu și o bucată din peshmerga. Primesc armament de la americani dar cu țârâita, grosul trecând tot prin Bagdad.
Gata cu istoria, iată și povestea vizitei noastre în câteva fotografii.
Prin bazarul din Sulaimaniya
Sinceră să fiu m-am bucurat nespus când s-a terminat vizita la Închisoarea Roșie. Deși nu sunt deloc mare fan al bazarelor l-am preferat de o mie de ori în locul acestui muzeu înspăimântător.
Bazarul din Sulaimaniya e un Qaysari Bazaar ce și-a întins tentaculele pe străzile orașului. Plimbarea prin el ne-a dus vrând-nevrând și prin piața centrală a urbei. Am dat aici peste statuia întemeietorului, șeicul Ibrahim Pașa Baban care a botezat orașul după tatăl său, Suleiman Pașa. Și-am mai văzut statui ale unor poeți, renumiți aici dar total necunoscuți nouă.
Halabja
A doua zi am continuat incursiunea în istoria recentă a Kurdistanului prin vizitarea monumentului construit în Halabja în amintirea atacului cu arme chimice din 16 martie 1988. Se estimează că au murit atunci între 3.200 și 5.000 de oameni, cei mai mulți dintre ei civili … femei, bătrâni, copii. Forma monumentului vrea să sugereze norii de fum otrăvitor și mâini ridicate în rugăciune.
Și vizita aceasta a fost apăsătoare. Am fost însoțiți de un domn ce supraviețuise gazării. Din familia lui extinsă au mai rămas doar doi oameni în viață, el și tatăl său, restul au murit. Ne-a povestit cum l-au salvat hainele kurde pe care le purta în timpul atacului și faptul că și-a protejat fața cu basmaua. Ne-a povestit de gazele acelea otrăvitoare ce mirosau frumos, a mere. Ne-a mai povestit cum a ajuns cu greu în Iran și cum cei de acolo l-au îngrijit și vindecat. Printre fotografiile din muzeu era și una de-a lui, făcută pe când avea 17 ani, la câteva zile după atac.
Pentru mine au fost foarte deprimante vizitele la aceste două muzee. În capul meu nu poate intra nicicum faptul că oameni pot face altor oameni asemenea lucruri îngrozitoare. Cu atât mai mult când nu se întrec în luptă dreaptă. O parte din mine crede că asemenea muzee sunt folositoare tocmai pentru a aminti lumii întregi că asemenea grozăvii nu ar mai trebui să se întâmple niciodată. O altă parte însă nu e defel atât de optimistă.
Fii primul care comentează