Cu părere de rău va trebui să sar acum peste mai bine de jumătate de mileniu de istorie persană. Spre surprinderea mea nu am întâlnit în excursie mai nimic care să-mi amintească de dinastia lui Seleucos, cel care a preluat bucata orientală de imperiu de la Alexandru, și nici de parții ce s-au războit cu tătuca Traian. În afară de Hercule cel cherchelit de la Bisotun și de un războinic part aflat în Muzeul de arheologie din Teheran n-am zărit nimic care să trădeze prezența istorică ai acestor stăpâni ai platoului iranian. Urme seleucide am găsit prin Turcia de sud-est iar vreo doi parți am întâlnit în Kurdistanul irakian, în Iran ia-i de unde nu-s.
În schimb am dat peste nenumărate urme lăsate de ultima dinastie pre-islamică din istoria persană, sasanizii. Pentru consecvență trebuie musai să zic vreo două vorbe și despre istoriile ei, mai puțin cunoscute în părțile noastre.
Dinastia sasanidă, care a avut cea mai lungă domnie din istoria Iranului (224–651 d.Hr.), și-a construit imperiul cam pe același teritoriu ca ahemenizii, dacă e să excludem Egiptul și porțiuni din Asia Mică. Capitala regatului lor a fost în Ctesifon, aflat în Irak-ul de azi, pe care au preluat-o de la seleucizi și parți. Pe vremea maximei lui expansiuni imperiul sasanid se întindea din Sogdiana (Samarkand, Buhara) și Iberia (Georgia) la nord până în peninsula arabică la sud, de la râul Indus în est până la Tigrul superior și valea Eufratului în vest.
Sasanizii au fost o dinastie sută la sută persană, locul lor de obârșie fiind în provincia Fars. Nu e de mirare că au căutat să readucă la viață tradițiile iraniene și să încerce să șteargă influența culturală grecească. Istoricii sunt de părere că pe vremea lor a fost consolidată mult puterea centrală, șahinșahul controlând o puzderie de conducători mărunți, cunoscuți sub numele de shahrdari. Sistemul social pare să fi fost destul de rigid, regele domnind cu ajutorul unei clase de războinici și magi ce controlau o pătură de birocrați și plebei ce nu aveau prea multă libertate. Religia oficială în stat a fost zoroastrismul. Preoțimea zoroastriană a devenit extrem de puternică și cu timpul extrem de nepopulară. Sunt unele păreri ce spun că islamizarea rapidă a Persiei s-a datorat în principal abuzurilor făcute de acești magi. Dușmanii tradiționali ai sasanizilor au fost, în vest, romanii și bizantinii iar în est tot soiul de populații turco-mongole, kușanii și heftaliții (hunii albi) de exemplu.
Dinastia și-a luat numele de la un strămoș mitic numit Sasan, un înaintaș al primului rege sasanid Ardashir. Din păcate pentru ei și pentru supușii lor, conducătorii sasanizi au fost la fel de „sălbatici” ca și predecesorii lor. Din cauza luptelor lor fratricide regatul a cunoscut puține perioade de pace și înflorire. Conducătorul sasanid tipic a fost atotputernic, un adevărat „tovarăș al stelelor și frate al soarelui și al lunii”. Doar patru conducători sasanizi au fost mai de doamne-ajută: Ardashir I, Shapur I, Shapur II și Chosroes (Khosraw) I. Regi precum Bahram V (Măgarul Sălbatic) și Chosroes (Khosraw) II Parviz au devenit faimoși mai degrabă datorită legendelor țesute în jurul lor decât datorită competenței în guvernare.
Ardeshir Babakan (224–241d.Hr) a fost cel care a fondat imperiului după ce i-a bătut pe parți. Fiul său Shapur I (240-272 d.Hr.) a purtat campanii de succes împotriva romanilor și în 260 d.Hr l-a luat prizonier pe împăratul Valerian. Pe timpul guvernării lui Shapur I a trăit Mani, profetul care a lăsat moștenire omenirii Iadul. Mani pare să fi vrut să facă o sinteză a tuturor credințelor de până la el, a împrumutat multe idei din zoroastrism, creștinism, budism, de la gnostici. Din pricina acestui eclectism maniheenii au fost priviți cu suspiciune și persecutați de toți reprezentanții celorlalte religii. Mani a menținut principiile de bază ale zoroastrismului: credința în Dumnezeu și diavol, în rai și iad, judecata individuală de după moarte, judecata de apoi. Dar, spre deosebire de zoroastrieni, susținea o separare strictă dintre spirit și materie. După părerea lui spiritul este prins în materie ca într-o închisoare și luptă să se elibereze și să revină la starea perfectă de lumină pură. Concluzia firească a fost că lumea în care trăim e coruptă până în străfundurile ei, e rea prin definiție, o idee nu prea optimistă.
Un alt conducător sasanid apreciat a fost Shapur al II-lea cel Mare (309-379 d.Hr.) care a reușit să recâștige de la romani teritorii pierdute anterior și care l-a bătut pe Iulian Apostatul și l-a luat prizonier. Pe timpul domniei lui a avut loc un eveniment important, convertirea armenilor și a împăratului Constantin la creștinism. Datorită acestui fapt creștinii au început să fie persecutați pe timpul lui Shapur al II-lea și a urmașilor lui, cu excepția creștinilor nestorieni care erau persecutați de bizantini și își găseau refugiu pe teritoriul sasanid.
Chosroes (Khosraw) I, cunoscut și sub numele de Anushirvan cel Drept, este cel mai celebru dintre conducătorii sasanizi. Renumele și l-a câștigat deoarecea reușit să pună capăt unui secol de haos, înfrângeri, tulburări interne, declin economic și slăbiciune în guvernare. Istoricii spun că ar fi fost tolerant cu toate religiile dar a instituit zoroastrismul ca religie oficială de stat. Se mai spune că sub auspiciile lui au început să fie traduse masiv în pahlavi cărți grecești și indiene. Deși arabii au distrus multe din bibiotecile persane se pare că obiceiul traducerilor s-a păstrat până târziu, pe vremea abasizilor și a condus la Epoca de Aur a Islamului.
Pe timpul domnia lui Chosroes (Khosraw) al II-lea (591-628 d.Hr.) a început declinul ireversibil al puterii sasanide. În primăvara anului 633 d.Hr a urcat pe tron Yezdegerd, un nepot de-a lui Chosroes iar în același an au avut loc primele raiduri ale unor trupe arabe pe teritoriul persan. Luptele continue dintre bizantini și sasanizi au reușint să obosească până la urmă ambele imperii, facilitând astfel cucerirea arabă din secolul al VII-lea.
Să vedem acum cu ce rămășițe ale istoriei sasanide ne-am intersectat noi în timpul celor două săptămâni petrecute în Iran.
Templul Anahitei din Kangavar
N-aș insista prea mult cu povești despre acest templu pentru că eu una n-am priceput mai nimic din ce-am văzut. Nu mi-a fost clar din explicațiile primite nici măcar cine l-a construit. În panourile de la fața locului erau amintiți atât ahemenizii cât și parții și sasanizii. Prin jur au fost descoperite tot soiul de artefacte, ba chiar și morminte contemporane cu toate cele trei imperii.
Am luat de bună explicația c-ar fi un templu al Anahitei, zeița apei și a fertilității, unul din personajele principale ale trinității Ahura Mazda – Mithra – Anahita, zeii dominanți ai panteonului indo-european iranian.
Taq-e Bostan
O cu totul altă impresie mi-au lăsat basoreliefurile de la Taq-e Bostan, aflate în orașul modern Kermanshah, într-un parc arheologic drăguț. Mi s-au părut impresionante, mai ales că le-am prins într-o lumină bună, pe înserat. În cazul în care nu-mi intrase până acum în cap cum stătea treaba cu grația divină (farr-ul) primită de regi direct de la zei, mă dumiream aici negreșit. Sculpturile sunt unele dintre cele mai bune și mai bine conservate exemple de sculptură persană din perioada sasanidă și reprezintă investiturile regilor Ardashir al II-lea (379–383) și Shapur al III-lea (383–388).
Prima scenă pe care am zărit-o a fost încoronarea lui Ardashir al II-lea, săpată direct pe suprafața stâncii. Ardashir stă la mijloc și primește diadema puterii de la Shapur al II-lea aflat în dreapta. Zeul Mithra, în picioare în stânga, e martor la eveniment. Sub picioarele lui Shapur e reprezentat cel mai probabil bietul împărat roman Iulian Apostatul.
Următoarea scenă nu e atât de vizibilă deoarece e ascunsă pe peretele din fund al unui arc (sau mai degrabă iwan). În partea de sus a peretelui sunt scrijelite două inscripții în pahlavi care atestă că figurile de dedesupt sunt Shapur al II-lea cel Mare și fiul său Shapur al III-lea. Specialiștii presupun că monumentul ar fi fost construit în timpul domniei lui Shapur al III-lea și că inscripțiile sunt de fapt mincinoase. Personajele ar fi Shapur al II-lea și Ardashir al II-lea, Shapur al III-lea confiscând doar imaginile și trecându-și numele în locul predecesorului său.
Cel mai impresionant monument de la Taq-e Bostan e cel sculptat pe peretele din spate al iwanului mare. În friza superioară e reprezentat regele Khosraw al II-lea Parviz flancat de Ahura Mazda și Anahita. În cea inferioară stă un cavaler persan călare, despre care se crede că ar fi însuși Khosraw cocoțat pe bidiviul său preferat. Atât calul, cât și călărețul sunt îmbrăcați în armură de luptă completă, ar face oricând de rușine pe orice cavaler din evul mediu european.
Sistemul hidraulic de la Shushtar
Sincer, bucățica pe care am văzut-o din sistemul hidraulic de la Shushtar m-a lăsat cu gura căscată. Întregul complex e mult mai mare decât porțiunea pe care am vizitat-o noi. Este format din 13 baraje, poduri, canale și alte structuri, construite pe râul Karun, care funcționează împreună ca un sistem hidraulic complex. A fost început pe vremea lui Darius cel Mare dar folosit intens pe vremea sasanizilor. Apa râului a fost dirijată printr-un sistem de tuneluri și bazine spre orașul Shushtar, alimentând mai multe mori.
Noi am văzut doar podul-baraj Gargar și cascadele și morile amenajate în aval. Am ajuns în preajma lor după lăsarea întunericilui ceea ce a adăugat un strop de frumusețe și mister priveliștilor. Pe de altă parte, dacă ajungeam mai devreme poate găseam complexul deschis și apucam să vedem mai de aproape acele minuni tehnologice sasanide.
Bishapur
Fost-am și în vechiul oraș Bishapur, aflat pe drumul ce lega Persis de Elam. Am găsit aici ruine mai puțin apetisante și mai ales alte basoreliefuri săpate în stâncă înfățișând regi sasanizi și mărețele lor fapte de arme.
Potrivit unei inscripții, orașul a fost fondat în anul 266 d.Hr de Shapur I, cel care a provocat o triplă înfrângere romanilor, după ce l-a ucis pe Gordian al III-lea, l-a capturat pe Valerian și l-a forțat pe Filip Arabul să se predea. A construit o nouă capitală în provincia lui natală care să se ridice la înălțimea ambițiilor sale: Bishapur, orașul lui Shapur. Bishapur e primul oraș persan ce nu a avut o formă circulară. Arhitectura lui a imitat așezările romane, de formă dreptunghiulară, cu un cardo și cu străzi paralele și perpendiculare.
Am văzut aici ruine ale unui templu al focului și al unui templu al apei. Am încercat să-mi imaginez sala de audiență ce era ornamentată pe vremuri cu mozaicuri. A fost cam greu să refac în minte gloria-i apusă.
Orașul și-a păstrat importanța până în primii ani după cucerirea arabă dar mai apoi a fost complet abandonat.
Mult mai interesante mi s-au bărut basoreliefurile săpate în stâncă de-a lungul unui râușor. L-am regăsit pe Shapur primind grația divină de la Ahura Mazda.
Interesante mi s-au părut și scenele de luptă și victorie ce semănau izbitor cu modul în care au ales unii împărați romani să-și reprezinte triumfurile pe columne. Dușmani, dușmani dar lucrurile interesante meritau să fie preluate.
Naqsh-e Rostam
Am întâlnit basoreliefuri asemănătoare și la Naqsh-eRostam, cioplite sub crucile regilor ahemenizi. Cea mai frumoasă dintre ele, reprezentând triumful regelui Shapur I împotriva împăraților romani Valerian și Filip Arabul, era după schele din păcate. A trebui să mă limitez la celelalte.
Aș vrea să închei această povestire cu câteva fotografii ale melancolicelor turnuri ale tăcerii din Yazd. Deși fizic nu provin de pe vremea sasanizilor, ideea care le-a dat cândva viață provine taman din acele timpuri. Zoroastrienii iranieni obișnuiau să-și depună aici morții după obiceiul strămoșilor lor sasanizi. Acum până și turnurile acestea au fost abandonate. După mintea mea ar putea fi un simbol al acelei lumi demult dispărute.
Fii primul care comentează