Xi’an
Al doilea jurnal chinezesc - capitolul 2

Din Beijing până în Xi’an am mers cu trenul de mare viteză. 1134km străbătuți în 4 ore și jumătate, foarte civilizat. Am plecat în jurul orei două după-amiaza și am ajuns la destinație puțin înainte de șapte seara, taman ora potrivită pentru cină și luarea camerelor de hotel în primire.

Timpul s-a scurs ușor în trenul de mare viteză. Calea ferată a străbătut marea Câmpie Centrală a Chinei de nord, leagănul civilizației chinezești. Am trecut prin orașe precum Anyang, Luoyang, capitale ale regatelor din primele secole de istorie. Am trecut peste capriciosul Fluviu Galben, cel care și-a schimbat cursul de-atâtea ori în decursul timpului și a provocat deseori inundații catastrofale. Acum părea a se fi îmblânzit.

La o primă impresie, făcută în drumul de la gară la hotel, Xi’an mi s-a părut mai muncitoresc decât Beijing, cu spații mai puțin generoase între blocurile imense. Cristina, ghidul care ne-a însoțit în această parte de Chină, ne povestea de industria IT și cea aerospațială prezente în oraș și de câteva universități cu profil tehnic. Tot ea ne-a spus că ora Chinei e stabilită după meridianul Xi’an-ului, probabil din pricina poziției lui mai centrale. Pe măsură ce ne apropiam de centru clădirile înalte au început să dispară și după ce-am trecut de zidurile vechiului oraș au dispărut cu desăvârșire. În perimetrul lui este interzis prin lege să se construiască clădiri mai înalte decât zidurile cetății.

În zilele noastre Xi’an este doar capitala unei provincii, Shaanxi și nu e unul dintre cele mai importante orașe ale țării. În trecut însă a servit drept capitală pentru multe dintre dinastiile Chinei. Împărații l-au ales datorită poziției lui geografice, mult mai ușor de apărat decât orașele expuse ale Câmpiei Centrale. Xi’an este așezat în valea mititică dar mănoasă a râului Wei, ce e protejată la sud de Munții Qin (Qinling) și la nord de podișul de loess și de deșertul Gobi. În est accesul dinspre marile câmpii se face printr-o trecătoare în munți iar la vest de află sumbrul deșert Taklamakan. Tot în vest, orașul are acces spre Asia Centrală prin îngustul coridor Gansu, o fâșia de pământ presărată cu oaze pe unde treceau odinioară rutele caravanelor de pe Drumul Mătăsii.

Într-una din zilele petrecute în Xi’an am fost și la muzeul orașului iar acolo, chiar la intrare, am dat peste harta de mai jos care îi explica foarte bine perioadele de glorie.O primă capitală a răsărit aici pe timpul dinastiei Zhou, cea mai longevivă (1046 – 256 î.Ch.) și cea mai prestigioasă dinastie chinezească. Până și Confucius se referea la ea ca la o vârstă de aur. Capitala regatului Zhou de Vest era formată din orașele gemene Feng și Hao, cunoscute mai apoi sub numele de Fenghao, ce erau situate pe malurile opuse ale râului Feng, la confluența acestuia cu râul Wei, în suburbiile vestice ale actualului Xi’an. Capitala dinastiei Qin (221 – 207 î.Ch.), ce se numea Xianyang, era prin apropiere, la nord de râul Wei. Orașul acela a fost distrus destul de repede la căderea extrem de nepopularei dinastii Qin iar învingătorii, împărații dinastiei Han (202 î.Ch – 220 d.Ch) și-au stabilit capitala la Chang’an , adică ”Pace Perpetuă”, la sud de Wei în centrul Xi’an-ului de astăzi. Perioada de maximă înflorire a orașului a fost pe vremea când servea drept capitală pentru dinastia Tang (618–907 d.Ch). Pe atunci se chema tot Chang’an și nu avea rival pe lume, se spune că întrecea în frumusețe și măreție Constantinopulul sau Bagdadul. Se presupune că între zidurile lui trăiau peste 1 milion de oameni de toate națiile și de toate credințele. Alături de chinezii han se puteau întâlni pe străzi creștini nestorieni, iranieni zoroastrieni, negustori musulmani, sogdienii ce controlau negustoria de pe Drumul Mătăsii. În Chang’an se adunau toate drumurile,  de aici porneau și aici soseau caravanele ce purtau de colo-colo bogățiile lumii.

Cu timpul, pe măsură ce imperiul s-a consolidat, capitala s-a mutat tot mai spre est, în Câmpia Centrală de pe Fluviul Galben, iar Chang’an a fost părăsit. Numele actual l-a căpătat pe timpul dinastiei Ming și înseamnă Pacea de Vest. Pe vremea aceea orașul era jumătate din cel ce fusese pe vremea dinastiei Tang.

În cele două zile petrecute în Xi’an am apucat să întrezăresc câte ceva din vârstele orașului. Recunosc, mi-ar fi plăcut să stau mai mult aici și să aprofundez problema dar nu s-a putut. Acum am să încerc să-mi sistematizez aminirile ignorând cu totul cronologia faptelor, care m-a aruncat alandala dintr-un strat într-altul al istoriei, fără nici o logică.

Xi’an – ul dinastiei Ming

În Xi’an am fost găzduiți într-un hotel foarte bine amplasat, în interiorul zidurilor orașului, nu departe de poarta de sud.  Se numea Bell Tower Hotel și se afla față în față cu unul dintre vestigiile Ming ale orașului, Turnul Clopotului. În fiecare seară, trotuarul din fața hotelului se transforma într-un studiou fotografic. Zeci de prințese Tang se adunau aici pentru a face fotografii cu turnul frumos iluminat în fundal, abia răzbeai prin forfota aceea.

Turnul Clopotului se află taman în mijlocul unei intersecții foarte circulate (ocupă de fapt centrul unui giratoriu) și poți ajunge la el doar printr-un pasaj subteran cu vreo 8 ieșiri, de unde se poate coborî și mai adânc, la liniile de metrou din subteran. Tot din acel pasaj poți ajunge la un mic parc ce se întinde de-a lungul unuia dintre bulevarde și care te conduce spre un alt turn Ming, Turnul Tobelor.

Cele două turnuri seamănă unul cu celălalt. Ambele au fost construite în jurul anului 1380, pe timpul primului împărat al dinastiei Ming. Sunt construite din lemn dar stau pe o fundație înaltă din cărămidă. Mi-au devenit foarte simpatice în momentul în care am constatat că îngăduie printre zorzoanele lor din lemn cuiburi de rândunele. Era o ciripeală și o vânzoleală înaripată în jurul lor … Amândouă sunt foarte vesele din pricina culorilor în care sunt pictate iar seara sunt iluminate feeric. Turiști și localnici deopotrivă sunt atrași spre ele precum flururii de un bec apris. Într-una din dimineți am avut timp să le vizitez și în interior. Mai mult mi-a plăcut Turnul Tobelor. În jurul lui, înșirate ca pe-o salbă, am găsit 24 de tobe mai mititele inscripționate cu caractere chinezești desemnând cele 24 faze ale calendarului lunar chinezesc: începutul primăverii, începutul ploii,  trezirea insectelor, echinocțiul de primăvară, qingming (ziua curățării mormintelor), ploaia cerealelor, începutul verii … și tot așa mai departe. În interior am văzut o expoziție cu tot soiul de instrumente de percuție tradiționale. Turnul Clopotului mi s-a părut mai sobru. Numele îi este dat de un clopot atârnat la nivelul primului etaj. Se laudă că ar fi cel mai mare și cel mai bine conservat turn de acest fel din China.

În timpurile de demult, când nu existau orologii, turnurile din Xi’an aveau misiuni importante de îndeplinit. În fiecare dimineață, la bătăile de gong din Turnul  Clopotului, cetățenii știau că e timpul să-și deschidă prăvăliile sau să meargă la muncă. Iar seara, la auzul tobei celei mari din celălalt turn știau că e vremea să se pregătească de culcare.

Un alt vestigiu provenit din timpul dinastiei Ming sunt zidurile orașului. Au fost construite în anul 1370 și au rămas intacte până azi. În zilele noastre sunt folosite pe post de promenadă pietonală. Circumferința zidului măsoară cam 12 km , înălțimea lui e de vreo 12 m și are între 15 și 18m grosime la bază. Ideal e să-i dai un ocol călare pe-o bicicletă dar eu nu am reușit performanța. Am ajuns pe zid seara, destul de târziu și nici o bicicletă nu mai era disponibilă. În schimb am admirat un frumos apus de soare și m-am plimbat nițel de-a lungul unei laturi a vechiului oraș, în răcoarea reconfortantă a înserării (în timpul zilei ne-am copt mai abitir decât la Beijing).

Xi’an – ul dinastiei Qin

Nu există nici un dubiu, călători din toată China și de pe tot mapamondul vin în Xi’an în special pentru a-i cunoaște personal pe soldații de teracotă ai împăratului Qin Shi Huangdi. Nici noi nu am fost mai prejos, primul lucru pe care l-am făcut în dimineața de după sosire a fost să ne îmbarcăm în autocar și să plecăm cale de vreo 40km până la hangarele ce-i adăpostesc.

Istorii și legende despre Primul Împărat și nemaipomenitul său mormânt au circulat încă din antichitate. Cele mai vechi și mai cunoscute sunt cele ale lui Sima Qian, istoricul din timpul dinastiei Han ce a adunat în Shiji o primă istorie a Chinei. Scrierile acestea nu-i sunt deloc favorabile lui Qin Shi Huangdi, dar nu e de mirare, în fond instoricul se afla în solda împăraților Han, uzurpatorii dinastiei Qin. Din ele aflăm că la începuturile carierei, împăratul a fost prinț al unuia dintre Regatele Combatante ce se războiau unele cu altele. A urcat pe tronul tatălui său, regele din Qin, la vârsta de 13 ani și i-a urmat politica de expansiune și cucerire a celorlalte regate. Până în 221 î.Hr. le-a dovedit pe toate, unificând toată China și urcând pe tron ​​sub un nou titlu Shi Huangdi, adică Primul Împărat. Ca mai toți întemeietorii din istorie a fost o personalitate extrem de accentuată. I-a rămas renumele unui tiran crud, ce-a ajuns paranoic după ce-au fost dejucate câteva tentative de asasinat împotriva sa și care , la bătrânețe, pornise în căutarea unui elixir care să-i garanteze o tinerețe fără bătrânețe și o viață fără de moarte. Era un aprig susținător al legalismului, un curent de gândire care promova o conducere centralizată a statului, cu un conducător și o armată puternică. Legaliștii erau de părere că toți oamenii sunt prin natura lor egoiști și lacomi după bogăție și faimă, așa că nimeni nu ar trebui să se aștepte la un comportament moral din partea lor. De aici rezulta necesitatea unui sistem sociopolitic care să permită indivizilor să-și urmărească interesele egoiste într-un mod care să promoveze exclusiv interesele statului, urmând legi foarte clare, dure și stricte. Împăratul a fost responsabil și de o primă Revoluție Culturală. Încercând să submineze puterea birocraților a pus pe foc toate bibliotecile.

Megalomania Primului Împărat poate fi ghicită și din ​​descrierea mormântului său făcută de Sima Qian. Locul mausoleului a fost ales imediat după urcarea pe tron iar până la moartea sa fusese construit un adevărat munte peste el. Adânc sub munte se află marea cameră funerară, plină cu obiecte de preț ce aveau să-i folosească împăratului după moarte. Sicriul împăratului trona în mijlocului unui model cartografic al Chinei, cu fluvii de mercur ce curgeau în mări și toate formele de relief simulate cât mai precis. Deasupra sicriului se arcuia o boltă cu reprezentări ale tuturor corpurilor cerești. De jur împrejur, dincolo de pereții dublii ai mormântului, au fost construite camerele subterane în care aveau să fie adunați dregătorii de la curte și corpuri ale armatei, din fericire doar sub forma unor statui de lut. N-au lipsit însă nici sacrificiile umane. Consoartelor și concubinelor care nu i-au născut împăratului niciun copil li s-a ordonat să i se alăture în moarte. La fel se presupune că au pățit și meșterii și muncitorii care i-au construit mormântul, pentru a nu divulga cuiva niscaiva secrete.

Nimeni nu a luat în serios descrierea lui Sima Qian, a fost considerată o pură fantezie, până în anul 1974, în momentul în care câțiva tărani s-au apucat să sape un puț și-au nimerit taman în camerele pline cu războinici de lut. Descoperirea a declanșat o adevărată frenezie arheologică. De atunci se fac sapături într-una și nu trece anul fără o nouă revelație. Tumulul împăratului însă nu l-a atacat nimeni încă. Oficial, se așteaptă inventarea și aprobarea unor noi tehnici și tratamente care să garanteze conservarea conținutului mormântului. În fond au pățit-o cu soldații de lut ce erau cu toții colorați în momentul în care au fost dezgropați. Pelicula de culoare, expusă la aer și la lumina zilei, a dispărut însă în câteva minute.

Ne-am petrecut toată dimineața în compania soldaților de lut ai lui Qin Shi Huangdi. Am vizitat 3 gropi ce sunt acum protejate de hangare imense. Cea mai impresionantă dintre ele este groapa cu numărul 1. Este cea mai mare și în ea se aliniază grosul oștirii în șiruri-șiruri de soldați de lut plăsmuiți în mărime naturală. În fundul ei am dat peste un spital în care sunt cârpiți bieții răniți, statuile sunt cam sfărâmate. Doar un singur oștean de lut a fost recuperat intact de sub dărâmături, l-am admirat și noi în micul muzeu amenajat în groapa cu numărul 3. În groapa cu numărul 2, mult mai mititică, am dat peste ceea ce se crede că ar fi postul de comandă. Iar în groapa cu numărul 2 am înțeles cum arătau și cum au fost construite galeriile prin care mărșăluia armata de teracotă. Nu am priceput prea bine dacă în galeriile respective există ceva oșteni sau sunt goale.

A fost greu de răzbit printre miile de vizitatori ce veniseră să vadă armata de teracotă, am ieșit din Gropile respective stoarsă de puteri. Cel mai tare am luptat pentru a prinde un loc bun ca să iau cu mine acasă amintiri fotografice acceptabile. Bătălia a fost cruntă.

La ieșire am fost curioși să aflăm părerea Cristinei despre Qin Shi Huangdi, primul împărat al unei Chine unificate. Răspunsul ei a fost tranșant. O fi fost el un împărat dur și crud, ce stătea cu biciul pe oameni dar marea lui realizare, un stat puternic și centralizat, a inspirat toate dinastiile ce i-au urmat, timp de două mii de ani. Dacă n-ar fi fost el, China nu mai ajungea ceea ce este astăzi ci rămânea probabil spartă în bucăți, în state ce se băteau și se concurau unele pe celelalte. Precum Europa.

Xi’an – ul dinastiei Tang

Poate din acest motiv, nici un împărat Tang nu a reușit să-mi rămână în memorie și amintire. Istoriile lor le voi învăța, sper, într-o excursie viitoare. De data aceasta l-am cunoscut doar pe Xuanzang, călugărul budist care a făcut un pelerinaj în India pentru a studia budismul și a aduce înapoi în China scripturile canonice ale acestei religii. Aventurile și peripețiile călătoriei sale au fost adunate câteva secole mai târziu într-unul dintre romanele clasice ale literaturii chineze, Călătorie spre soare-apune. Cartea a apărut într-o versiune abreviată și în limba română așa că m-am încumetat să o citesc. Abia de recunoști o călătorie adevărată în paginile ei pline de monștrii, întâmplări miraculoase și fabule greu de descâlcit. În poveste Xuanzang este însoțit la drum de trei prieteni, Sun Wukong – Maimuța, Zhu Bajie – Purcelul și Sha Wujing – Bivolul și de un soi de prinț dragon transformat într-un cal alb. După mintea mea acești prieteni sunt doar niște alter-ego de-ai călugărului. Maimuța, întruchipându-i Mintea, este cel mai buclucaș personaj dintre toate. Împreună, grupul de pelerini călătorește către iluminare prin puterea și virtutea colaborării și cu un substanțial ajutor acordat de Guanyin, bodhisattva compasiunii în varianta chinezească.

Există și o legendă legată de numele pagodelor. Se spune că a fost o dată ca niciodată o grupare de călugări budiști ce nu erau vegetarieni. S-a întâmplat însă ca într-o bună zi să nu găsească nicăieri carne pe care s-o pregătească la masă iar unui dintre ei s-a rugat lui Buddha să le dea ceva. Chiar atunci a căzut din ceruri o gâscă sălbatică, cu aripile frânte. Uimiți peste măsură, călugării au interpretat pățania ca un reproș din partea lui Buddha, un îndemn de-a deveni mai pioși. Iar de-atunci n-au mai pus gura pe carne.

În ultima zi petrecută în Xi’an am trecut și pe la Marea Pagodă a Gâștei Sălbatice. Aceasta e parte componentă a unui templu activ așa că e înconjurată de nenumărate pavilioane în care sunt adunate statui ale diferitelor avataruri ale lui Buddha și de un minunat părculeț în care poți să-ți tragi sufletul sau te poți adăposti de arșița zilei. Marea Pagodă poate fi vizitată și pe dinăuntru. De la înălțime poți avea o frumoasă perspectivă asupra templului și a cartierului ce-l înconjoară. În interior nu mai sunt păstrate prețioasele manuscrise ale lui Xuanzang ci doar câteva obiecte ferecate sub sticlă.

Marea moschee și cartierul musulman

Tot în ultima zi am făcut o incursiune în cartierul musulman din Xi’an. Scopul ei a fost o vizită la una dintre cele mai mari moschei din China, ale cărei începuturi provin tot din timpul dinastiei Tang. Dacă n-ai știi unde ești n-ai zice că te afli într-un lăcaș de cult musulman, clădirea seamănă perfect cu un templu budist sau daoist. Un șir de curți înconjurate cu pavilioane te conduc spre altarul principal. Există și o mică pagodă într-una din curți. Doar cele câteva inscripții cu litere arabo-persane de pe pereți te ajută să te dezmeticești. În zilele noastre moscheea servește drept loc de rugăciune pentru minoritatea Hui, majoritar musulmană.

În cartierul musulman era vânzoleală mare printr-un labirint de străduțe. Pe la prăvălioarele deschise spre stradă se vindea îndeosebi mâncare, ciudățenii de tot felul dar și ceva feluri ce aminteau de Asia Centrală. M-am învârtit cât m-am învârtit printre ele dar nu mi-a părut deloc rău când a expirat timpul și a trebuit să plec mai departe.

Apropo de mâncare, trebuie neaparat să pomenesc aici celebrele chinese dumplings, găluștele din aluat umplute cu fel de fel de bunățăți. După unele păreri sunt o mâncare specific chinezească dar le-am găsit pretutindeni de-a lungul și de-a latul Eurasiei, în Caucaz, în Asia Centrală, în Europa, ba chiar și în bucătăria bunicii. Mie uneia nu-mi plac defel și aș fi vrut să sar peste festinul anunțat pentru seară. I-am și spus Cristinei să nu mă treacă la numărătoare când se aduna lumea ca să plece la masă dar n-am avut scăpare. Mi-a promis o cină cu totul și cu totul specială, cu niște găluște cum n-am mai mâncat în viața mea. Sigur aveam să regret dacă ratam experiența. N-am avut încotro și m-am dus. A trebuit să înfulec 13 găluște, cu 13 umpluturi diferite, modelate astfel încât să pomenească ingredientele din care au fost făcute. De frumoase au fost frumoase, de gustose să nu mai vorbim dar aparatul meu digestiv a protestat vehement când a trebuit să le dovedească. Asta e, cel puțin nu mi-am pierdut cinstea obrazului.