Dacă nu aș fi fost în Bhutan anul trecut aș fi declarat Tibetul cel mai exotic, mai neașteptat, mai ciudat dar și mai fabulos loc (în sens de ireal, miraculos) de pe Pământ pe unde am ajuns. Dar așa șocul cultural a mai fost atenuat oarecum. După mintea mea Bhutan-ul, cel puțin partea pe care am vizitat-o eu, este un soi de Tibet nealterat, mai apropiat de seva culturală originară de unde s-au hrănit ambele țărișoare. Bhutan-ul, profitând poate de faptul că e atât de mititel, a reușit cumva să-și joace bine cărțile în lupta dintre interesele marilor puteri și a rămas independent. Tibetul n-a avut scăpare. A ajuns să fie strivit între cei doi coloși ai Asiei Răsăritene, China și India și a rămas fără prieteni pe scena internațională din pricina îndelungatei dar voitei sale izolări. Bogățiile naturale și poziția strategică pe care o ocupă i-au venit până la urmă de hac. Dacă sorții îi erau favorabili, Tibetul ar fi trebuit să fie un soi de teocrație budistă cu Dalai Lama în postul de conducător al statului. Din 1965 încoace însă, după ce Armata de Eliberare a Chinei l-a ocupat în anul 1951 iar Dalai Lama l-a părăsit în anul 1959, a devenit Regiunea Autonomă Tibet, parte componentă a Republicii Populare Chineze.
Mă plângeam că istoria Chinei este complicată, cu Tibetul am dat de o belea și mai mare. Nu doar numele personajelor sunt greu de citit și reținut, dar și evenimentele istorice sunt îmbibate bine cu fapte miraculoase, de nu mai știi unde să tragi linie între mit și realitate. Pe când mă plimbam prin templele și palatele din Lhasa și încercam să rețin numele personajelor înfățișate în nenumăratele statui aurite, am ajuns la concluzia că principalii piloni pe care s-au clădit cultura și civilizația în Tibet ar fi: imperiul tibetan constituit în primul mileniu al erei noastre, religia budistă în forma ei vajrayana și instituția numită Dalai Lama.
Tibetul a apărut în istorie în momentul în care un rege, care își spunea Tsempo – Fiul Zeilor, a reușit să preia controlul asupra clanurilor războinice tibetane și să le orienteze puterea către exterior. Această explozie de energie a măturat totul în calea ei și așa a apărut pe lume Imperiul Tibetan, ce-a ajuns să controleze întregul Podiș Tibetan și să se bată pentru controlul rutelor comerciale din bazinul Tarim cu armatele chinezilor dinastiei Tang. Numele acestui rege a fost Songtsen Gampo (569-649/650 e.n). Pe timpul domniei lui a fost mutată și capitala regatului în Fortul Roșu din Lhasa, a fost inventată scrierea și limba literară tibetană și a fost introdus budismul în țară. Legenda spune că responsabile pentru această ultimă faptă au fost cele două prințese străine ale regelui, nepaleza Bhrikuti și chinezoaica Wencheng. Regele ar fi ordonat construirea templului Jokhang tocmai pentru a avea unde adăposti statuile lui Buddha aduse de soțiile lui.
Songtsen Gampo este considerat a fi primul dintre cei Trei Regi ai Dharmei care au introdus budismul în Tibet. Cel de-al doilea a fost Tri Songdetsen (755 – 797/804 e.n). Pe vremea lui au fost invitați în Tibet câțiva învățați budiști din India dar învățătura tantrică predicată de Padmasambhava a avut până la urmă cel mai mare succes. În timpul domniei celui de-al treilea rege al Dharmei, Tritsuk Detsen ( (806-838 e.n), cunoscut mai degrabă după porecla sa – Ralpachen , Imperiul Tibetan a ajuns la maxima lui expansiune. Din păcate regele a murit asasinat la ordinele unui frate de-al său care nu a fost în stare să mențină imperiul și nici nu a dorit budismul în regat. Mănăstirule budiste înființate de predecesori au fost distruse iar regatul a revenit la practici șamanice și la vechea religie Bon.
Budismul tibetan a cunoscut un reviriment începând cu secolul al 11-lea. Alți învățați indieni au fost invitați atunci de către diferiți regi ai fărâmițatului Imperiu Tibetan, fiecare cu știința și metodele lui. Deoarece în budismul tibetan nu sunt importante doar scrierile ci și învățăturile ezoterice transmise direct de la maestru la discipol, gură-de-gură sau minte-de-minte, au apărut cu timpul mai multe școli. Vechea școală ce a urmat tradiția lui Padmasambhava s-a numit Nyingma. Un discipol al unui mare pandit indian Naropa, Drogmi, a fondat școala numită Sakya. Marpa Traducătorul, discipol al aceluiași Naropa a fondat școala Kagyu. În zilele noastre adepții celor trei școli pot fi recunoscuți după Beretele Roșii pe care le poartă.
Tot în secolul al 11-lea a sosit în Tibet un învățat budist indian pe nume Atisa iar un discipol de-al său, Dromton a fondat școala numită Kadam. Mult mai târziu, în anul 1405, într-una dintre principalele mănăstiri ale acestei școli și-a depus jurămintul de credință un tânăr călugăr ce se numea Gedun Drupa, ce-a fost desemnat mult mai târziu și abia după moarte, primul Dalai Lama. Gedun Drupa a devenit discipolul cărturarului și reformatorului Je Tsongkhapa (1357–1419), fondatorul ultimei școli budiste tibetane, Gelug, purtătorii Beretelor Galbene. Cu timpul, școala Gelugpa a devenit cea mai puternică în Tibet îndeosebi datorită celui de-al 5-lea Dalai Lama, Ngawang Lobsang Gyatso. Lui i se datorează unificarea întregului Tibet, cu ajutor mongol, și înființarea Ganden Phodrang-ului un sistem de guvernământ ce a rămas în funcțiune până în anul 1950 și care îi conferea lui Dalai Lama atât autoritate spirituală cât și putere temporală.
În Tibet, Dalai Lama este un soi de combinație între o persoană și o instituție. Este capul școlii Gelug dar și un tulku, o întruchipare a unei ființe iluminate care a luat corp omenesc doar pentru a continua o anumită linie de învățătură budistă. Toți Dalai Lama care s-au perindat pe acest pământ sunt de fapt unul singur, întruchiparea lui Avalokitesvara, bodhisattva compasiunii.
Multe dintre capetele acestor ițe încâlcite le-am prins în timpul vizitelor pe care le-am făcut în Lhasa. I-am întâlnit pe cei Trei Regi ai Dharmei reprezentați în statuile aurile din palate și temple, alături de nenumărații Dalai Lama, de Je Tsongkhapa și, nu în ultimul rând de cei trei Buddha ai tradiției vajrayana, Dipamkara (Buddha trecutului), Shakyamuni (cel al prezentului) și Maitreya (Buddha viitorului).
Iacătă pe unde am umblat și ce am văzut.
Prin palatele lui Dalai Lama
Prima dimineață petrecută în Lhasa am ocupat-o vizitând Potala, reședința de iarnă a lui Dalai Lama. Este o adevărată aventură să pătrunzi în acest palat. Măsurile de securitate de la intrare sunt draconice iar afluxul turiștilor copleșitor. Am înțeles că nu este permis accesul a mai mult de 700 vizitatori simultan și că s-a stabilit o anumită cotă de vizitatori pe zi. Noi am avut programare pentru ora 10 dimineața dar tot am fost întârziați puțin de cerberii de la intrare. Și aici, la fel ca la majoritatea obiectivelor de mare interes turistic din China, a trebuit să prezentăm pașapoartele la control și să trecem prin filtre de securitate. După ce-am scăpat întregi și nevătămați din această încercare am făcut nițel sport urcând o grămadă de trepte și pante înclinate, ceea ce nu e tocmai ușor la altitudinea de 3700m a Lhasei. Grupul nostru s-a lungit simțitor iar regruparea s-a făcut în curtea interioară a palatului. Tot acolo a fost ultimul loc în care am avut voie să fac fotografii, odată întrați in Palatul Alb și în cel Roșu am avut interdicție și a trebuit să pun telefonul în buzunar. Păcat, mi-ar fi prins bine câteva amintiri fotografice.
Palatul a moștenit numele de Potala de la Muntele Potalaka în vârful căruia a fost construit, lăcașul mistic al lui bodhisattva Avalokitesvara. O primă construcție a fost ridicată aici încă de pe vremea lui Sontzen Gampo dar aceea nu a supraviețuit până în zilele noastre. Palatul actual a fost construit pe vremea celui de-al cincilea Dalai Lama. Are peste 1000 de camere, dar noi nu am fost îngăduiți în mai mult de 20. În interior poți admira o colecție amețitoare de artă tibetană, fresce reptezentând învățături și legende budiste, picturi thangka, mii de statui ale lui Buddha din aur, argint, jad, lemn și lut, biblioteci întregi conținând sutre și alte scrieri budiste, stupe ce servesc drept morminte ale unor Dalai Lama, mandale 3D bogat ornamentate … și câte și mai câte … un adevărat tezaur.
Prima oară am intrat în Potrang Karpo, adică Palatul Alb, o clădire maiestuaosă înaltă de 7 etaje. Am putea spune că este sediul puterii laice în stat, aici fiind pe vremuri reședința lui Dalai Lama și a guvernului său. Parcă și mai mare este Potrang Marpo, Palatul Roșu, ce a fost cândva centrul religios suprem al Tibetului, locul în care se țineau toate ceremoniile budiste importante. Aici se află și majoritatea stupelor, statuilor și scripturilor de care pomeneam adineaori.
Vizita în cele două palate nu poate depăși 45 minute, trebuie să te grăbești pentru a face loc altor mușterii. Am muncit ceva și în interiorul lor, urcând și coborând o grămadă de etaje și stăbătându-i coridoarele labirintice. La ieșire am avut de înfruntat iarăși pantele biruite dimineața dar la coborâre a fost mult mai ușor. La poalele muntelui am dat peste pelerini tibetani care își urmau liniștiți rotirea în jurul palatului. Circumvalațiunile făcute în jurul Potalei, neaparat în sensul acelor de ceasornic, șterg ceva păcate de pe răbojul credincioșilor și împlinesc dorințe, la fel ca toate cele făcute în jurul unui loc considerat sfânt, fie el munte, palat sau templu.
Am avut și eu o tentativă de-a le urma exemplu, seara, la apusul soarelui. Am vrut bineînțeles să fac câteva fotografii Potalei frumos luminate, la ora albastră. Nu am reușit să-i parcurg însă toată circumferința. Accesul în piața din fața palatului este restricționat, trebuie să treci musai prin filtre de securitate iar la acea oră se strânsese în fața lor o coadă imensă de chinezi. După socoteala mea mă prindea dimineața pe drumuri dacă rămâneam. Așa că am făcut câteva fotografii pe unde am apucat, mi-am pus coada între picioare și m-am întors la hotel bombănind într-una obsesia pentru control a autorităților.
Iacătă și pozele mele de la ora albastră 🙂
În dimineața celei de-a doua zile petrecute în Lhasa am vizitat Norbulinka, palatul de vară a lui Dalai Lama. Fiind foarte aproape de hotelul nostru am ajuns la el pe jos, într-o mică plimbare. Hoardele de vizitatori din ziua precedentă nu s-au materializat aici, cu toate că și acest palat e monument UNESCO, așa că experiența a fost cu mult mai plăcută și mai liniștită.
Norbulinka este de fapt un parc imens prin care sunt presărate reședințe ale unor Dalai Lama. Primul care și-a construit o căsuță aici a fost al 7-lea Dalai Lama, prin anul 1755. Noi am început vizita cu Kalsang Podrang, palatul construit pentru al 8-lea Dalai Lama și care a folosit drept reședință de vară până la cel de-al 13-lea Dalai Lama. Nici aici nu am avut voie să fac fotografii în interior, în niciunul dintre palate. Apoi am fost poftiți în Takten Migyur Podrang, reședința celui de-al 14-lea Dalai Lama, cel mai nou și cel mai frumos palat din complex. Iar la sfârșit am intrat în Trudzing Podrang, un pavilion ce-i servea drept loc de meditație lui Dalai Lama al 13-lea. În rest ne-am plimbat printre pavilioane, pe malul unui lac artificial ce găzduia câteva lebede negre, pe alei străjuite de copaci înfloriți și frumos mirositori.
Prin temple și mănăstiri
Înainte vreme Tibetul era presărat cu o puzderie de mănăstiri în care își duceau viața mii și mii de călugări. Exista pe-atunci obiceiul ca fiecare al treilea băiat al familiei să fie trimis la mănăstire. Lucrurile s-au schimbat dramatic după ce Tibetul a ajuns o regiune autonomă a Chinei, mai ales pe timpul Revoluției Culturale a lui Mao când trebuia musai să se renunțe la cele patru lucruri perimate: gândirea, cultura, tradițiile și obiceiurile vechi. Prăpădul s-a abătut asupra mănăstitilor în acea perioadă, multe au fost distruse, călugării au fost reeducați sau băgați la închisoare iar religia interzisă de-a dreptul. Tsewang, ghidul care ne-a însoțit în Tibet, ne povestea că în acele vremuri exista obiceiul de-a îngropa statuete sau alte obiecte prețioase în grămezi de grâu sau de orz și doar așa au supraviețuit urgiei.
După ce China și-a revenit cât de cât la normal lucrurile s-au mai îmbunătățit și în Tibet. Unele mănăstiri au fost redeschise și reconstruite iar astăzi sunt destui tineri care vor să se călugărească. Partea proastă e că nu mai există destui lama suficient de luminați și avansați în stăpânirea budismului tibetan care să-i îndrume. Cei mai mulți maeștri l-au urmat pe Dalai Lama în exilul său din India, ajutând atfel la răspândirea credinței lor în lumea largă și contribuind la imensa popularitate de care se bucură budismul tibetan în zilele noastre. Alții au murit prin închisori. Tibetanii din zilele noastre au rămas cam orfani din punctul de vedere al credinței, puțini dintre ei capătă pașaport și nu pot călători pentru a primi sprijin și sfat de la lama aflați în diaspora. Cel mai respectat lama aflat încă în Tibet își are reședinta la mănăstirea Ganden.
Am înțeles că există și un soi de autocenzură în rândul tibetanilor de astăzi. Din pricina nenumăratelor controale ce se fac la intrarea în temple, unde trebuie musai scanată cartea de identitate, mulți se gândesc că vizitele acestea sunt numărate și monitorizate și pot la un moment dat dăuna imaginii lor de cetățeni responsabili. Mulți se gândesc să nu facă un rău copiilor lor, care, la fel ca în toată China, vânează locuri de muncă la stat, mult mai sigure și mai bine plătite.
Oricum, am apucat și noi să vizităm câteva dintre cele mai importante mănăstiri tibetane.
Mănăstirea Jokhang este poate cea mai importantă dintre ele. În jurul ei se învârt nenumărați credincioși, în fața ei își fac sutele de prosternări. În mod ideal, se așteaptă ca tibetanii să se prosterneze de 100.000 de ori pe an, ceea ce înseamnă aproape 300 plecăciuni pe zi.
Jokhang e considerată a fi inima Lhasei și cel mai sacru loc al Tibetului. A fost construită în secolul al 7-lea de către regele Songsten Gampo pentru a adăposti prețioasele statui ale lui Buddha aduse de soțiile lui străine. În zilele noastre doar cea a lui Wencheng, soția chinezoaică, se află în templu și e considerată una dintre cele mai prețioase relicve din țară.
Când am ajuns noi la templu călugării erau adunați în curtea interioară pentru rugăciune. Aici am mai avut voie să fac poze dar odată intrați în templu s-a isprăvit cu această activitate. Toate templele tibetane pe care le-am vizitat sunt formate dintr-o mare sală hipostilă dreptunghiulară, loc de adunare a călugărilor, ce are pe o latură mare opusă intrării mai multe încăperi mici, un soi de capele destinate avatarurilor lui Buddha, personalităților marcante ale budismului tibetan sau bibliotecii. Sunt bogat ornamentate, cu fresce pe pereți, șiruri întregi de statui, rafturi peste rafturi în care se îngrămădesc scrieri budiste străvechi, locuri de depunere a ofrandelor. Seamănă foarte mult unele cu altele, un ochi neexperimentat ca al meu n-ar putea distinge diferențele.
După ce-am terminat vizita la mănăstire am primit timp liber de la ghizii noștri pentru a-l petrece în Piața Barkhor și pe strada cu același nume care înconjoară mănăstirea. Scopul declarat al pauzei a fost o sesiune de shopping la nenumăratele magazinașe de pe margine ce vindeau tot soiul de flecuștețe, îndeosebi suveniruri. Ni s-a atras atenția că ar fi bine să nu părăsim perimetrul pentru că 1. exista pericolul să ne rătăcim și 2. evitam astfel o nouă trecere prin filtrele de securitate. Asta e realitatea, pentru a merge la templu orice muritor e puricat de două ori. O dată la intratea în Barkhor și a doua oară la intrarea în templul propriu-zis. Aveam de omorât un ceas și jumătate în pauza asta și primul sfert l-am ocupat cu o circumvalațiune în jurul templului. Apoi, neavând chef de cumpărături și dat fiind faptul că eram cam avariată din cauza ficatului, am căutat o băncuță la umbră și m-am pus pe așteptat.
La început am avut doar un singur coleg de bancă, un credincios ce învârtea mătănii între degete, apoi ni s-a alăturat un tânăr călugăr. Au încercat ei inițierea unei conversații dar am eșuat cu toții lamentabil. Salvarea a venit sub forma unui bătrânel sfrijit și mititel, ce-avea rămași doar doi dinți în gura cu care zâmbea până la urechi. N-ai fi dat doi bani pe el dar, surpriză maximă, vorbea o engleză cât se poate de bună. Se lăuda că este a șaptea generație de profesori de cultură și artă tibetană și că a trăit mult timp în Elveția unde a și învățat engleza. După ce s-a spart gheța în modul acesta neașteptat, timpul a trecut pe nesimțite în tot felul de interogarorii puse unii altora. Concluzia la care am ajuns eu după convorbirea cu ei a fost că în Tibetul de astăzi se trăiește mult mai bine din punct de vedere material. Dar tot mai frumoase erau vremurile bune de altădată când templele erau pline de oameni, sărbătorile mai animate iar Barkhor era plină de prăvălii ce vindeau produse tibetane, nu kitsch-uri chinezești.
Am apucat să vizităm și două dintre cele trei cele mai importante mănăstiri ale școlii gelug din Lhasa, Drepung și Sera. La cea de-a treia, Ganden, nu am ajuns
Mănăstirea Drepung se află la vreo cinci kilometri la vest de centrul Lhasei și, pentru că nu era trecută în programul oficial al excursiei, a trebuit să scoatem 100 de yuani (cam 14 euro) din buzunar ca să o vizităm. A fost fondată în anul 1416 de unul dintre principalii discipoli ai lui Je Tsongkhapa. Cu timpul a ajuns cea mai mare mănăstire din Tibet, în timpurile bune trăind aici vreo 7000 de călugări. Astăzi dacă mai sunt vreo 300. Pe vremuri era renumită și datorită școlilor de învățătură budistă ce funcționau în cadrul ei.
Am vizitat aici Tsokchen, sala mare de adunare a călugărilor și un colegiu numit Loseling. Mănăstirea este construită la poalele unui munte numit Gephel înalt de 5400m, considerat sfânt. În timpul verii lumea obișnuiește să urce în vârful lui pentru a depune ofrande și a înălța steaguri de rugăciune.
Cea de-a doua mănăstire pe care am vizitat-o, Sera, se află la câțiva kilometri nord de centrul Lhasei. Ca și surata ei, și această mănăstire este de fapt un complex întreg de temple și colegii. A fost întemeiată în anul 1419 de un alt discipol al lui Je Tsongkhapa.
Cea mai mare distracție aici a fost să asistăm la dezbaterile pe teme religioase ce au avut loc în curtea unuia dintre colegii. Mănăstirea Sera este renumită pentru ele. Dezbaterile acestea dintre călugări au loc de câteva ori pe zi, la ore fixe și se desfășoară în prezența profesorilor. Au reguli foarte bine stabilite ce trebuiesc urmate atât de cel ce propune subiectul dezbaterii cât și de cel care răspunde și încearcă să-și argumenteze punctul de vedere. Atmosfera este însuflețită datorită gesturilor viguroase ale participanților, multe la număr și având fiecare un anume sens. Complicat tare pentru un habarnist ca mine. M-am uitat ceva timp la dezbaterile însuflețite din curte, precum pisicul în calendar, n-am înțeles mare lucru, am făcut fotografii și-am plecat mai departe. Oricum atmosfera era foarte veselă în curtea dezbaterilor, nu părea că în urma lor există învinși sau învingători.
Ghidul nostru ne-a povestit și de un mare festival ce e găzduit aici în luna februarie. Dalai Lama obișnuia să urce cu ocazia acestui festival în vârful muntelui pentru a se ruga lui Buddha pentru vremuri mai bune.
Am stat doar două zile în Lhasa timp în care am apucat să zgârii doar la suprafață lumea aceasta atât de complicată și bogată în tradiții și credințe. Sunt și aici foarte multe lucruri pe lângă care am trecut fără să le înțeleg pe deplin. Probabil îmi vor rămâne necunoscute pentru totdeauna.
După unele păreri Tibetul cel adevărat nu se mai află aici ci în Dharamshala, Micul Tibet unde s-a refugiat cel de-al 14-lea Dalai Lama. Mănăstirile Ganden, Drepung și Sera au fiecare câte un alter-ego în India. Acolo studiază mii de călugări, aici doar sute. Eu însă nu pot fi de acord cu concluzia asta. Un Tibet rupt de pe acoperișul lumii poate fi mai sofisticat din punct de vedere academic dar este totuși altceva. Probabil Tibetul cel adevărat, regatul inaccesibit de odinioară a murit cu totul. Sau poate, cine știe, trece doar prin faza de bardo și va renaște în curând într-o altă viață.
Fii primul care comentează