Shanghai a fost ultimul oraș pe care l-am vizitat înainte de-a ne întoarce acasă. Era programat să petrecem aici aproape două zile pline, în cea de-a doua seară urmând să ne luăm zborul spre București. În prima zi, conform programului anunțat de agenție, aveam de făcut un tur prin oraș care ducea pe la Templul de Jad, Grădina Yu a Mandarinului, pe Bund și pe la alte obiective pe care le văzusem deja în toamna anului trecut. Drept să spun nu aveam nici un chef să repet experiența așa că de această dată am vrut neaparat să încerc altceva. Mi-am pregătit cu grijă evadarea, înainte de plecarea din țară, arvunind pe GetYourGuide o excursie în Suzhou și ZhouZhuang, două localități pitorești aflate nu foarte departe de Shanghai. Pentru a fi sigură de reușită am ales un tur privat ce-a usturat puțin la buzunar dar care s-a dovedit a fi cireașa de pe tortul excursiei chinezești din acest an.
În seara sosirii în Shaghai i-am anunțat pe cei doi ghizi c-aveam să le încurc puțin numărătoarea din ziua următoare dar nu s-au supărat deloc pe mine. În plus, doream să știu cum aflu programul pentru ultima zi și cum urma să mă reintegrez în grup. Ghidul român s-a gândit c-ar fi păcat să pierd cina și spectacolul de acobație ce încheia prima seară iar Grace (apropo, am avut norocul de-a o avea din nou pe simpatica și eficienta Grace pe post de ghid local în Shanghai), îndatoritoare, mi-a dat numărul ei de telefon și mi-a spus să-l dau ghidului ce-avea să mă însoțească a doua zi, să se înțeleagă ei ce și cum. Așa au și făcut iar eu am rămas profund impresionată de modul în care s-a desfășurat procesul de predare-primire de la sfârșitul excursiei mele. În orașul acela imens, cu o populație mai mare decât a României, au reușit cumva performanța de-a se întâlni în mijloc de Pudong, la picioarele zgârie-norilor pe care-i admirau colegii mei, fără a încurca pe nimeni.
Excursia mea a început la ora 8 dimineața când am fost preluată de la hotel de Tom, ghidul ce-avea să mă însoțească din partea firmei ce lucra cu GetYourGuide. A fost o plăcere să-l cunosc și să stau de vorbă cu el. Era un domn relativ tânăr (în general vârstele asiaticilor sunt foarte greu de ghicit), foarte liniștit, plăcut și tobă de carte. Mi-a povestit atât de multe lucruri interesante încât mi-a părut rău că nu am un reportofon în cap, pentru a înregistra toate informațiie pe care mi le-a spus. Conform programului anunțat, turul complet dura 10 ore și cuprindea o vizită într-o grădină din Suzhou, o latură comercială într-o așa numită fabrică de mătase (peste care am sărit, lungind timpul petrecut în sat), o masă de prânz și o vizită într-un sat construit pe apă, numit ZhouZhuang. A fost o încântare de la cap la coadă, un bun prilej de-a face cnunoștință cu o fațetă a Chinei neexperimentată până atunci.
Suzhou este situat în imensa câmpie aluvionară a râului Yangtze, care se întinde în estul Chinei, o mare deltă cu pământ fecund, mustind de apă, orez și pește. Este un oraș foarte vechi, fiind ctitorit prin secolul al 6-lea î.e.n, pe vremea perioadei numită a Primăverii și Toamnei, de către regii unui regat numit Wu, aflat oarecum la periferia leagănului civilizației chinezești de pe Fluviul Galben. Era pe atunci un oraș fortificat, de formă dreptunghiulară, cu ziduri lungi de 23 km în care se deschideau opt porți pe uscat și opt porți pe apă. Am poposit și noi în preajma porții Pan-men (Poarta Pan), în colțul de sud-vest al orașului.
Suzhou ar fi rămas poate un orășel provincial și mai puțin însemnat dacă împăratul Yang (569-618 e.n) al dinastiei Sui n-ar fi avut ambiția de-a construi Marele Canal, o realizare ce poate concura oricând cu Marele Zid. Împăratul avea nevoie de o cale accesibilă și nu foarte costisitoare prin care să aducă hrană din sudul bogat în nord, acolo unde se afla puterea administrativă și cea militară a Chinei. Construcția Marelui Canal, o cale navigabilă ce leagă bazinul Fluviului Galben de cel al lui Yangtze, a schimbat pentru totdeauna „axa” comercială a Chinei, ce până atunci avea direcția est-vest, mutînd-o pe direcția nord-sud. Orașe precum Hangzhou, Suzhou, Yangzhou, legate de Beijing prin Marele Canal sunt și astăzi unele dintre cele mai prospere din țară. Suzhou, aflat la intersecția strategică a acestor două axe – de la est la vest pe râul Yangtze și de la nord la sud prin Marele Canal nu face excepție de la regulă fiind azi un oraș în plină expansiune.
Suzhou este însă renumit peste mări și țări din pricina nenumăratelor grădini chinezești pe care le găzduiește între zidurile sale. Sunt atât de apreciate încât au fost înscrise pe listele de monumente protejate UNESCO.
Obiceiul amenajării grădinilor a apărut în China încă de pe vremea primelor dinastii. La început existau doar grădinile imperiale ce erau menite să rezolve două necesități. Pe de o parte furnizau o parte din hrană pentru palat și pe de altă parte serveau drept locuri de vânătoare pentru împărați și favoriții lor. Tot foarte vechi sunt și grădinile amenajate în preajma templelor, locuri în care călugării se puteau retrage pentru meditație sau cultiva atât hrană cât și arbori considerați sacri. Foarte de timpuriu în istoria Chinei, încă de pe vremea dinastiei Han, au apărut și grădinile particulare, construite îndeosebi de cărturari sau oficialități care fie se săturaseră de tumultul obligațiilor oficiale, fie căzuseră în dizgrație, fie renunțaseră la funcții în momentul schimbării unei dinastii cu alta, din loialitate pentru vechii stăpâni, o calitate extrem de prețuită în societățile confucianiste. Aceștia au preferat să se retragă într-un univers casnic care le oferea atât hrană pentru trup cât și hrană pentru minte și suflet.
O grădină chinezească care se respectă trebuie mai întâi de toate să arate precum un colț rupt din natură. Apoi trebuie să ofere confort și siguranță pentru familia a cărei reședință e construită în preajma ei. Grădinile particulare din Suzhou sunt de fapt o combinație reușită între o zonă rezidențială și o grădină. Ele păstrează forma unei locuințe tradiționale chinezești în care încăperi din lemn închid o incintă interioară. Fiind citadine și înghesuite, sunt protejate împotriva incendiilor de ziduri mai înalte decât spațiile de locuit, scut împotriva focului ce-ar putea să apară din vecini. Nu în ultimul rând, o grădină chinezească este un soi de depozitar al unor obiecte de preț și al unor tradiții culturale. Inscripțiile scrijelite deasupra porților și panourile atârnate pe pereți nu sunt valoroase doar datorită textului cât și datorită măestriei caligrafului care le-a desenat. Porțelanurile, picturile și alte obiecte de valoare întregesc oarecum în interior frumusețea intrinsecă a grădinii. De multe ori numele pavilioanelor și ale părților componente ale grădinii fac aluzie la poezii și legende străvechi pe care le amintesc vizitatorilor avizați. Alteori întruchipează concepții filozofice desprinse din cele trei mari școli de gândire prezente în China, confucianismul, budismul și daoismul. De exemplu, ierarhia țeapănă a spațiilor de locuit, preluată din gândirea confucianistă, e îndulcită de calmul și flexibilitatea grădinii ce duce cu gândul mai degrabă la Calea daoistă, pentru care este importantă doar armonia dată de ordinea lumii naturale.
Se cunoaște faptul că primele grădini din Suzhou au apărut pe vremea dinastiei Song (960-1279 e.n) dar epoca lor de maximă înflorire a fost între secolele 16 și 18, pe timpul dinastiilor Ming și Qing. Majoritatea grădinilor din Suzhou de la acea vreme au fost însă distruse semnificativ până la sfârșitul anilor 1940, datorită Războaielor Opiumului, a rebeliunii interne Taiping, a căderii puterii imperiale și datorită războaielor și revoluțiilor din secolul 20. Ceea ce putem vedea noi în prezent sunt restaurări și reconstrucții recente.
Am vizitat o singură grădină în Suzhou, atât era trecut în programul excursiei. Nu am știut de la început care va fi aleasa iar eu, habarnistă fiind, nu am ridicat nici o pretenție, preferând să merg pe mâna lui Tom, el era specialistul. A ales o grădină mititică dar foarte frumoasă, numită Grădina Maestrului Plaselor de Pescuit (Master of the Nets Garden pe englezește, Wangshi Yuan pe chinezește), o îmbucătură nu prea mare de înghițit de un novice într-ale grădinilor chinezești. Oricum, m-a bombardat cu atât de munte informații că mi-a făcut capul calendar.
De-a lungul timpului Grădina Maestrului Plaselor a avut mai mulți proprietari. Primul care și-a construit o reședință cu grădină aici, pe care a numit-o Sala Celor Zece Mii de Volume, a fost Shi Zhengzhi, un mare oficial din timpul dinastiei Song care s-a retras la pensie în Suzhou. După moartea lui grădina a căzut în paragină. Abia în secolul al 18-lea a fost construită în același loc o altă grădină, de către Song Zongyuan, un oficial guvernamental al dinastiei Qing. Se spune că, sătul de birocrația și de mașinațiunile de la curte, Song Zongyuan a spus că preferă să ducă viața simplă a unui umil pescar, așa că și-a denumit reședința Grădina Maestrului Plaselor de Pescuit. Mai apoi proprietatea a fost preluată de un om de afaceri bogat dar versat într-ale culturii clasice, care i-a clădit structura actuală și i-a botezat părțile componente cu nume care să-i dovedească cunoștințele. De la un următor proprietar, un mare maestru caligraf, grădina s-a ales cu marea majoritate a stelelor incripționate împrăștiate prin curți. Ultimul proprietar, un domn pe nume He Chang a donat-o prin testament statului chinez, fiica lui predând grădina în anul 1959 primăriei orașului Suzhou.
Încă de la intrare Tom mi-a atras atenția asupra 1. Unei picturi ce reprezenta întreaga reședință-grădină, pe care m-am grăbit să o imortalizez, 2. Pietrelor ce străjuiau poarta de la intrare, cioplite sub forma unor tobe, semn că proprietarul făcea parte din tagma oficialităților militare și nu a celor civile (nu mai țin minte despre care dintre proprietari era vorba), 3. Nelipsitul panou plasat în fața următoarei uși, ce barează accesul direct în încăperi. Poate știți, poate nu știți, în China spiritele rele se deplasează doar în linie dreaptă și din acest motiv sunt extrem de prețuite potecile în zig-zag (pentru inducerea în eroare a adversarului) și sunt plasate la intrare panourile respective (loc de dat cu capul pentru respectivele spirite).
Odată depășit acest obstacol am fost poftită în partea oficială a reședinței, locul în care erau îngăduiți oaspeții mai puțin apropiați familiei, formată din câteva săli ce-aveau mici curți ce le despărțeau unele de altele. Mi s-a atras atenția aici asupra unei porți ce părea să se adreseze mai degrabă oaspetelui așezat deja în prima sală de recepție și nu aceluia ce stătea în stradă. Din fotoliul în care era poftit, oaspetele putea să afle pesemne profesiunea de credință a proprietarului și lucrurile pe care acesta le aprecia cel mai mult în viață. În cazul de față, două scene sculptate aminteau de vechi povești și personaje ce-au ajuns să semnifice pe de o parte o viață lungă și trăită cu folos iar pe de altă parte o viață virtuoasă ce-a ajuns să fie recunoscută și răsplătită. Iar inscripția dintre ele îndemna (dacă îmi amintesc eu bine) la înalte realizări literare.
Pe măsură ce înaintam dintr-o încăpere în alta pătrundeam și în intimitatea universului familial: în sala unde se lua masa, în bibliotecă, în sala de studiu ce servea pe post de școală pentru copiii familiei, în sala destinată meditației, sau în cea special pregătită pentru jocul de maj-jong. Cele mai multe aveau un etaj suplimentar, unde se aflau dormitoarele familiei. Deasupra bibliotecii era un soi de închisoare pentru copii, după spusele lui Tom. În prejma examenelor, studioșii erau încuiați acolo pentru a se pregăti fără a fi deranjați de nimeni. Toate aceste încăperi se înfășurau în jurul curții interioare ce este ocupată de un lac, numit Lacul Norilor Rozalii, în jurul căruia s-a construit grădina principală. În jurul ei, coridoare acoperite conduc vizitatorul în pavilioane deschise, cu nume romantice. Cel hexagonal, numit Pavilionul Spălării Panglicilor, făcea aluzie la o celebră poezie scrisă pe timpul dinastiti Tang. Un altul, dreptunghiular, Pavilionul Unde se Întâlnește Luna cu Vântul, face referire la o poezie și mai veche. Partea de vest a proprietății este ocupată de o grădină interioară, mai mititică dar renumită printre cunoscători, ce este dedicată în principal bujorilor.
Am găsit și în Grădina Maestrului Plaselor nenumărate pietre din acelea speciale, pline de găuri și denivelări, omniprezente în grădinile chinezești. Mania colecționării lor a început încă de pe vremea dinastiei Tang, odată cu interesul manifestat pentru penjing, adică bonsai în varianta chinezească. Rocile respective, numite ”ale cărturarului”, erau apreciate atât datorită valorii lor estetice cât mai ales datorită faptului că erau un soi de metaforă pentru cărturarii însiși, urâte și incomode în exterior și din acest motiv aruncate de marea majoritate a oamenilor, dar prețuite pentru tăria și integritatea lor de cei în măsură să aprecieze astfel de calități. Sursa principală a acestor pietroaie este Tai Hu, adică Lacul Tai, aflat la o aruncătură de băț de Suzhou, iar ele nu sunt altceva decât corali transformați în piatră calcaroasă, ce viețuiau în cine știe ce epocă geologică în apele puțin adânci ale unei mări de mică adâncime ce se întindea în acest loc, înainte ca aluviunile cărate de Yangtze și de afluenții săi s-o împingă în ocean.
Pe vremuri, lacul din mijlocul grădinii era împrospătat de un izvor aflat în spatele casei dar care a secat între timp. Evacuarea apei se făcea discret, printr-un mic canal ce trecea pe sub un mic podeț arcuit aflat într-un colț al grădinii. Reședința aceasta cred că avea propriul său izvor dar prin oraș se găseau și fântâni comunitare. Am înțeles că în Suzhou și în alte orașe din apropiere vecinii sunt desemnați cu un termen care înseamnă „cei ce beau din aceeași fântână”.
Dar până la urmă lucrul care mi-a plăcut cel mai mult în Grădina Maestrului Plaselor au fost ferestrele încăperilor, frumos încadrate în alambicate dantelării din lemn. Nu păreau a fi deloc ferestre ci picturi vii, tablouri reprezentând un peisaj aflat în continuă transformare. Într-unele odăi te simțeai ocrotit și cocoloșit iar natura exista doar ca un obiect exterior și ornamental. Într-altele însă grădina de afară încearca parcă să invadeze încăperea, subminîndu-i ordinea omenească.
Mi-a plăcut foarte mult Grădina Maestrului Plaselor de Pescuit. Ar fi fost bine să citesc câte ceva despre grădinile chinezești înainte de vizită, pentru a nu cădea strivită sub muntele de explicații pe care le-am primit. Unele dintre aceste explicații le-am reținut (și cu ajutorul lecturii suplimentare făcute după întoarcerea acasă) altele mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă. Mititică și frumușică cum e, grădina pare a fi de acord cu teoria ce spune less is more (mai puțin înseamnă mai mult) ce-a devenit deviza minimalismului. Asta nu înseamnă că s-ar asemui cu o grădină zen japoneză. În Japonia armonia lumii pare a fi căutată în esența lucrurilor. În China este prețuită mai degrabă bogăția și complexitatea ei.
Oricum, vizita aceasta mi-a deschis serios apetitul. Poate într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat voi avea ocazia să trec în revistă și alte grădini chinezești.
Fii primul care comentează