În cea de-a treia zi petrecută în Tibet am părăsit Lhasa și am luat-o spre vest. Nu am ajuns prea departe ci doar până în Shigatze, un oraș aflat cam la jumătatea drumului ce leagă Lhasa de un orășel numit Zhangmu ce stă pe granița dintre China și Nepal. O călătorie de vreo 350 km care ne-a ocupat toată ziua din pricina deselor opriri pe care le-am făcut.
Am pornit la drum pe G318, cea mai lungă autostradă națională din China, 5.476 kilometri, ce pornește din Shanghai și se termină la granița cu Nepalul. Porțiunea de drum dintre Lhasa la Zhangmu poartă numele de Autostrada de Nord a Prieteniei și se întinde de-a lungul Brahmaputrei, râu care în Tibet se numește Yarlung Tsangpo. La un moment dat am părăsit-o și am cotit-o pe valea Nyang-chu, pe un drum regional, S307/S204 numit Autostrada de Sud a Prieteniei chit că nu e în regim de autostradă. Din fericire e un drum foarte bun și șerpuiește printr-un peisaj de vis.
Primul hop pe care îl aveam de trecut a fost trecătoarea Kamba-la (sau Gampa-la, nu sunt foarte sigură) aflată la o la o altitudine de 4794 m. Până să ajungem sus de tot ne-am oprit lângă una din cele câteva platforme de belvedere construite de-a lungul drumului ce oferă priveliști spectaculoase spre valea Brahmaputrei. Pe ele ne-au așteptat tarabe cu suveniruri și tot soiul de animăluțe pregătite să facă fotografii cu turiști. Erau care de care mai simpatice, periate și împopoțonate cu accesorii viu colorate: iezi mititei de-un alb imaculat, yaci (tot albi dacă se poate) și frumoșii mastiffi tibetani.
Sus de tot, în pasul Kamba-la, ne-am oprit din nou pentru fotografii. De aici se vedea bine Yamdrok, unul dintre cele mai sacre lacuri ale Tibetului, cu apele lui dulci de-un albastru-turcoaz. În vârf de munte stegulețe colorate profitau de vântul puternic pentru a-și trimite spre cer rugăciunile. Drumul a luat-o după aceea la vale și a urmat malul lacului. Am mai făcut o oprire pentru a-l inspecta mai de aproape și eventual pentru a-i testa, cu un deget, apele.
Un alt punct spectaculos în care am oprit a fost trecătoarea Karo-la , aflată și mai sus, la 5020 m. În acest punct am simțit cel mai tare efectele alitudinii, după zece minute a început să mă doară capul și parcă mă deplasam cu încetinitorul. Din trecătoare am admirat ghețarul Karola, susținut de versantul sudic al vârfului Nachin Kangsang, unul dintre cele mai înalte patru vârfuri din Tibet cu ai săi 7191 m. Steagurile de rugăciune, un chorten construit nu departe de drum și câteva pietre mani inscripționate povesteau despre semnificația religioasă a locului.
Înainte de-a ajunge în Gyantze am mai trecut pe lângă un lac, de data aceasta de acumulare. Barajul ce stă în calea unui râuleț numit Nyang-chu este primul construit în Tibet. Tibetanilor nu le prea plac construcțiile acestea din preajma lacurilor și munților, le alterează geografia religioasă. Dar nu cred că au de ales. În paranteză fie zis, mi-au prins bine cele două cuvinte învățate în Bhutan, chu = râu și la = trecătoare, au aceeași semnificație și în Tibet.
În Gyantse am ajuns după-amiaza. În vremurile lui bune orașul era un punct de popas foarte important pe una dintre străvechile rute comerciale ce lega Tibetul de Sikkim, unul dintre regatele budiste himalayane care între timp și-a pierdut independența și a devenit provincie a Indiei. În zilele noastre nu cred să existe un punct de frontieră deschis pe această rută.
Am oprit aici doar pentru a vizita Mănăstirea Pelkor Chode, loc de popas și pelerinaj, amintită pentru prima oară în cronicile tibetane prin secolul al 9-lea. O primă mănăstire a fost ctitorită în acest loc de Pelkhor-Tsen, fiul regelui tibetan care l-a asasinat pe fratele lui, Ralpachen, punând altfel capăt perioadei de glorie a Imperiului Tibetan. Acea ctitorie însă nu mai există demult iar în locul ei a fost ridicată una nouă, în secolele al 14-lea și al 15-lea, de către membri ai școlii Sakya. În prezent, Pelkor Chode este unică în Tibet deoarece găzduiește sub acoperișurile sale trei dintre școlile budismului tibetan – Sakya, Gelug și Kadam.
Prima oară am vizitat principalul templu al mănăstirii, Tsuklakhang. Semăna bine cu celelalte temple vizitate până atunci, cu sala cea mare de adunare a călugărilor din mijloc și nenumăratele capele construite în jurul ei, pline de statui, ofrande și scrieri vechi. Aici ieșeau însă în evidență frumoase statui din lemn și lut despre care Tsewang, ghidul tibetan ce ne-a însoțit, spunea că au fost meșterite de faimoșii artizani newari din valea Kathmandu.
Renumele mănăstirii Pelkor Chode este dat însă de un chorten (stupă) mai aparte. Se numește Kumbum și nu e rotunjioară și netedă ca o stupă obișnuită ci e construită în trepte, pe nouă etaje, „o ierarhie progresivă a unor mandale tridimensionale” ce amintesc drumul spre iluminare. În interior nu găzduiește un tezaur neprețuit și nici oscioare de-ale lui Buddha ci o mulțime de capele.
Nu am avut suficient timp la dispoziție pentru a explora puțin și orașul. Am trecut cu autocarul repejor prin el și pe lângă dzong – cetatea cocoțată în vârf de deal, sediu al puterii temporale. Deocamdată este doar o cochilie goală aflată în reconstrucție.
Drumul nostru din acea zi petrecută pe Autostrada de Sud a Prieteniei s-a încheiat în Shigatze, unde ne aștepta masa și hotelul în care urma să dormim o noapte. Singurul lucru pe care l-am imortalizat aici, în afară de hot-pot-ul tibetan servit la cină, a fost o mare statuie de la intrarea în oraș reprezentând Vârful Everest. De mai continuam drumul spre vest vreo 200 de kilometri am fi putut ajunge la poalele lui de pe partea chinezească.
Teoretic, în Shigatse aș fi putut vizita Mănăstirea Tashilhunpo care este în mod tradițional sediul unei alte instituții tibetane, Panchen Lama, un soi de adjunct al lui Dalai Lama. Practic, m-am declarat mulțumită cu mănăstirile pe care le văzusem deja și-am preferat să merg la culcare.
Ziua următoare am petrecut-o doar pe drumuri. Dimineața l-am reîntâlnit pe G318 dar nu sub formă de autostradă ci de drum aflat în reparații capitale. Nu am avut altceva de făcut decât să mă uit pe geam la Brahmaputra și la defileul pe care-l săpa în munte. Abia am așteptat să ajung la destinație, aeroportul din Lhasa. De aici ne-am luăm zborul spre Shanghai, via Xi’an unde am făcut o scurtă escală.
Și așa s-a terminat șederea noastră pe acoperișul lumii, nu peste mult timp am coborât din înălțimi la altitudini mult mai plăcute corpului nostru. De-acum înainte nu mai avea de ce să ne preocupe nivelul de oxigen din sânge sau stocul de analgezice din trusa cu medicamente.
Fii primul care comentează