Sandomierz
Jurnal polonez - capitolul nouăsprezece

Partea întâi – Pregătirea

Sandomierz este unul dintre cele mai vechi orașe ale Poloniei și s-a dezvoltat într-o poziție foarte avantajoasă, pe înălțimile de deasupra Vistulei, la întâlnirea unor importante drumuri comerciale. În Evul Mediu a fost un centru regional important și reședință ducală. Orașul vechi și-a păstrat în mare parte structura medievală, iar faptul că a scăpat de marile distrugeri ale secolului XX îi dă astăzi un aspect mult mai autentic decât multor alte orașe poloneze.

Poziția pe Vistula a favorizat comerțul cu cereale, sare și alte mărfuri. Prosperitatea negustorilor explică și una dintre particularitățile orașului. Sub casele din centru au fost săpate numeroase pivnițe și depozite, uneori pe mai multe niveluri. În timp, aceste spații au format o adevărată rețea subterană. O parte a ei este astăzi amenajată ca traseu turistic, de aproximativ 470 m, prin 34 de încăperi aflate la diferite adâncimi sub centrul vechi.

În secolul al XIII-lea, Sandomierz a fost lovit de invaziile mongole, iar orașul a fost distrus de mai multe ori. Reconstrucția ulterioară a fixat mare parte din forma urbană medievală păstrată până astăzi.

Centrul orașului este Rynek, cu Primăria în mijloc. Clădirea are origini gotice, dar a fost modificată în Renaștere, când a primit aticul decorativ caracteristic. Turnul a fost adăugat ulterior. Pe una dintre fațade se află și un cadran solar.

Un alt reper important este Poarta Opatowska, ridicată în secolul al XIV-lea și rămasă singura dintre porțile principale ale vechilor fortificații. De sus se deschide una dintre cele mai bune panorame asupra orașului și împrejurimilor.

Catedrala din Sandomierz, ridicată în principal în secolul al XIV-lea, păstrează un interior foarte bogat și o serie de picturi și altare din epoci diferite. Orașul mai are și un vechi castel regal, construit pe locul unei fortificații anterioare și remodelat de mai multe ori; astăzi găzduiește muzeul regional.

Sandomierz este cunoscut și pentru relieful din jurul său. Orașul este așezat pe teren de loess, iar în apropiere se găsesc ravene adânci săpate natural în acest material. Cea mai cunoscută este Ravena Reginei Jadwiga. În afara centrului se află și Góry Pieprzowe – Munții Piperului – formațiuni geologice foarte vechi.

Astăzi Sandomierz are în Polonia și o notorietate modernă. A devenit decorul serialului de televiziune Ojciec Mateusz, extrem de popular, ceea ce a transformat orașul într-o destinație și mai cunoscută pentru publicul polonez.

Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura

• Rynek – piața centrală, ușor înclinată, cu case istorice pe toate laturile.
• Primăria – nucleu gotic și transformări renascentiste; de observat aticul decorativ și turnul.
• Poarta Opatowska – singura poartă medievală importantă păstrată; sec. XIV. Dacă există timp pentru urcare, panorama merită.
• Catedrala – edificiu gotic din sec. XIV, cu interior mult mai bogat decât sugerează exteriorul.
• Castelul Regal – la marginea orașului vechi, deasupra Vistulei; astăzi muzeu.
• Traseul subteran – pivnițele și depozitele medievale de sub Rynek; interesant, dar vizita durează aproximativ 45 de minute, deci la o oprire scurtă probabil nu merită încercată.
• Ucho Igielne – „Urechea Acului” – trecere îngustă prin fostele fortificații, unul dintre reperele pitorești ale centrului.
• Străzile care coboară spre Vistula – orașul vechi este construit pe înălțime, iar diferențele de nivel dau multe perspective frumoase asupra caselor și văii.
• Casa Długosz – clădire gotică din sec. XV legată de Jan Długosz, marele cronicar polonez care a scris și despre Ștefan cel Mare și victoria de la Vaslui.

De încercat

• Krówka Sandomierska – caramele moi cu lapte, crocante la exterior și cremoase în interior. Se găsesc inclusiv în cutii-suvenir în forma Primăriei sau a Porții Opatowska. Există variante cu lapte, mac, prune, cafea, caramel sărat etc.
• Proziaki – mici turte/pâinici tradiționale făcute cu bicarbonat („proza” în dialectul regional), nu cu drojdie.

Partea a treia – Ce a ieșit

Următoarea oprire am făcut-o la Sandomierz, un alt orășel parcă uitat de lume. În Evul Mediu însă, raportul dintre cele două orașe era aproape invers. Sandomierz se număra printre centrele importante ale Poloniei, iar Tarnów abia începea să se dezvolte.

Prosperitatea Sandomierzului a ținut până spre sfârșitul secolului al XVI-lea. Apoi au venit invazia suedeză, alte războaie și declinul comerțului pe Vistula. După împărțirea Poloniei, orașul a rămas într-o zonă provincială aflată sub stăpânire rusească. Tarnów, în schimb, a devenit centru administrativ al Galiției austriece și a ajuns pe traseul căii ferate dintre Cracovia și Lwów. Într-un fel, Sandomierz îi predase ștafeta.

Prima întâlnire cu Sandomierz a fost în Rynek, o piață largă, ușor înclinată și surprinzător de liniștită. În mijloc se ridica Primăria, alcătuită parcă din două clădiri suprapuse, corpul masiv din cărămidă, încununat de un atic renascentist, și turnul alb, adăugat mai târziu. În jurul ei se aliniau case joase, colorate, iar porumbeii ocupau fără complexe spațiul rămas liber.

Din piață am ajuns la Poarta Opatowska, singura păstrată dintre cele patru porți principale ale orașului medieval. A fost ridicată în secolul al XIV-lea, în timpul regelui Cazimir cel Mare, iar partea albă de la coronament a fost adăugată în Renaștere. Se poate urca până sus pentru panoramă, dar eu m-am mulțumit s-o privesc de la nivelul străzii.

În fața porții am descoperit și primul personaj mai puțin medieval al orașului. Deasupra străzii Opatowska, un omuleț pășea pe o sârmă, ținând o vâslă într-o mână și o prăjină lungă pentru echilibru în cealaltă. Este Mały Flisak – Micul Plutaș –, o sculptură a lui Jerzy Kędziora instalată în 2017, cu ocazia Anului Vistulei. Plutașul amintește de vremea în care râul și oamenii care transportau mărfuri pe el contribuiau din plin la prosperitatea orașului.

În apropiere, lângă un restaurant, mă aștepta o arătare și mai greu de descifrat. Era Władysław Krawczyk, un artist popular care și-a vândut timp de câteva decenii lângă Poarta Opatowska propriile figurine și vase din lut. Obiectul ciudat din mâinile lui reprezintă taraba pe care își înșira marfa: ulcele, figurine și păsări-fluierici. Personajul a intrat atât de bine în peisajul orașului, încât locuitorii i-au ridicat până la urmă o statuie.

Indicatoarele mă trimiteau spre traseul turistic subteran, prin vechile pivnițe ale negustorilor. Mi-ar fi plăcut să văd ce se ascunde sub piață, dar nu aveam timpul necesar. În schimb, am dat peste o trecere aflată la lumină, Ucho Igielne, adică Urechea Acului. Numele i se potrivește perfect. Este o deschizătură îngustă și înaltă, tăiată în vechiul zid de apărare, prin care se urcă pe câteva trepte. Oficial se numește Poarta Dominicană și este ultima asemenea portiță păstrată din fortificațiile medievale ale orașului. Prin ea circulau dominicanii între centrul aflat în interiorul zidurilor și mănăstirea lor de pe dealul vecin. Astăzi îți oferă pentru câteva clipe satisfacția de a te strecura prin urechea unui ac medieval.

Am mers apoi în vizită la Jan Długosz. Îl știam de mult, de când îl lăudase pe Ștefan cel Mare după victoria de la Vaslui, numindu-l un erou vrednic de admirație, întru nimic mai prejos decât marii conducători ai Antichității. Casa care îi poartă numele nu a fost însă locuința cronicarului. Długosz a ridicat-o în 1476 pentru preoții care slujeau la catedrală. Astăzi adăpostește Muzeul Diecezan, dar clădirea însăși merită privită, cărămidă roșie, romburi întunecate desenate în zid și o intrare gotică deasupra căreia stă încă blazonul întemeietorului.

În curte m-a întâmpinat Jan Długosz însuși, redus la dimensiunile unei statuete și cu o pălărie care îl făcea să semene puțin cu o ciupercă erudită. Pe soclu scria „arhiepiscop”, deși titulatura era oarecum grăbită: fusese numit arhiepiscop de Lwów, dar a murit înainte de a-și ocupa postul, iar confirmarea papei a sosit abia după moartea lui.

Înăuntru n-am găsit însă un muzeu despre viața cronicarului, ci o colecție diecezană în care obiectele se succed fără prea multe preocupări pentru ordine cronologică. Am trecut de la o Madonă din piatră, adusă din biserica din Goźlice și sculptată în prima jumătate a secolului al XIII-lea, la o Madonă mult mai delicată, pictată de Lucas Cranach cel Bătrân împreună cu Pruncul și Sfânta Ecaterina din Alexandria. Alături stătea de pază Władysław Jagiełło, încoronat, în armură și cu sceptrul în mână.

Printre exponate mi-a atras atenția și un chip alcătuit din bucățele colorate de mozaic. Nu știam ce reprezintă și nici de unde provenea; pur și simplu mi-a plăcut. Am aflat mai târziu că era un fragment salvat din uriașa catedrală ortodoxă Sfântul Alexandru Nevski, ridicată de autoritățile ruse în centrul Varșoviei și demolată după recâștigarea independenței Poloniei.

Și mai ciudate mi s-au părut rafturile cu ceea ce păreau, la prima vedere, cărți foarte vechi, cu coperți din lemn. Erau într-adevăr cărți, dar unele care nu trebuiau citite, ci desfăcute ca niște cutii. Fiecare era făcută dintr-o anumită specie de arbore sau arbust și vorbea chiar despre copacul care îi dăduse „coperțile”. În interior se aflau mostre de scoarță și lemn, crenguțe, frunze, flori, fructe, semințe, rumeguș, cărbune și cenușă. Colecția cuprinde peste o sută de asemenea volume și a fost alcătuită în secolul al XIX-lea de silvicultorul Wiktor Kozłowski.

Casa lui Długosz s-a dovedit astfel mai puțin un muzeu despre cronicar și mai mult un cabinet de curiozități: Madone medievale, Cranach, Jagiełło, o bucată dintr-o catedrală rusească și o bibliotecă în care fiecare carte fusese cândva copac.

De la Casa Długosz până la catedrală n-am avut de mers decât câțiva pași. Exteriorul de cărămidă părea destul de cumpătat, cu excepția fațadei albe adăugate mai târziu. Înăuntru însă cumpătarea se termina brusc. Bolțile albastre, acoperite cu modele geometrice roșii și albe, semănau cu un covor uriaș întins deasupra capului, iar sub ele se îngrămădeau candelabre, marmură, altare baroce și ornamente rococo. Aproape că nu rămăsese nicio suprafață pe care cineva să nu fi simțit nevoia să mai adauge ceva.

Catedrala a fost ridicată în vremea lui Cazimir cel Mare, în jurul anului 1360. Potrivit tradiției păstrate chiar de biserică, făcea parte dintre lăcașurile construite de rege pentru a-și ispăși vina după ce poruncise înecarea unui preot implicat în conflictul său cu episcopul Cracoviei. Cearta pornise de la bani și se complicase cu viața matrimonială a regelui, care se însurase din nou înainte să scape în mod oficial de nevasta precedentă. Așadar, încă de la temelie, catedrala purta în ea un amestec de credință, politică, taxe și bigamie regală.

Partea cea mai surprinzătoare se afla în prezbiteriu. Pe pereții unei biserici catolice gotice apăreau scene pictate în limbajul solemn al artei bizantine: personaje frontale, aureole aurii, veșminte lungi și episoade din viețile Fecioarei și ale lui Hristos, așezate unele peste altele ca paginile unei uriașe cărți ilustrate. Frescele au fost comandate în jurul anului 1421 de Władysław Jagiełło și executate de un atelier rutean condus probabil de meșterul Hayl din Przemyśl. Cea mai amplă scenă reprezintă Adormirea Maicii Domnului.

Picturile acestea nu erau o fantezie neobizantină târzie, ci supraviețuitoarele unei epoci în care regatul catolic al Poloniei și lumea ortodoxă a Lituaniei și Ruteniei se întâlneau în persoana aceluiași rege. Jagiełło a comandat asemenea ansambluri în mai multe biserici gotice. Aveam să dau peste aceeași combinație, și mai spectaculoasă, în dimineața următoare, în Capela Sfintei Treimi din Lublin.

Frescele din Sandomierz au dispărut însă multă vreme sub straturi de tencuială. Primele fragmente au fost scoase la lumină în 1913, iar restul a fost dezvelit în anii 1930. Așa se explică impresia ciudată pe care o lasă interiorul. Evul Mediu răsăritean reapare dintre adaosurile baroce și rococo, fără ca vreuna dintre epoci să se dea la o parte pentru cealaltă.

Mai jos, catedrala schimba din nou registrul și intra de-a dreptul în domeniul filmului de groază religios. În secolul al XVIII-lea, Karol de Prevot a pictat pentru pereții navei un Martyrologium Romanum. Douăsprezece pânze monumentale, câte una pentru fiecare lună, în care a îngrămădit toate metodele prin care puteau fi chinuiți și omorâți martirii creștini. Nu era suficient un singur supliciu pe tablou, trebuia valorificat fiecare colț de pânză.

Sub cor au mai fost așezate patru scene legate de istoria orașului. Fotografia mea surprinde una dintre masacrele din timpul invaziei mongole din 1260, când au fost uciși locuitori ai orașului și călugării dominicani. Îngerii plutesc liniștiți în partea de sus, în timp ce jos oamenii sunt măcelăriți cu o energie considerabilă.

Tot în acest grup se găsește și cel mai controversat tablou al catedralei, cunoscut drept Omorul ritual. El ilustrează vechea calomnie potrivit căreia evreii ar fi ucis copii creștini pentru a le folosi sângele în ritualuri. Nu este o mărturie despre ceva petrecut în realitate, ci despre prejudecățile și isteria religioasă ale epocii în care a fost pictat. Tabloul este expus astăzi împreună cu o explicație care respinge acuzația.

Puține biserici reușesc să adune, într-un singur interior, remușcările unui rege bigam, pictori ruteni, gustul baroc pentru aur și marmură, invazii mongole și un calendar complet al torturilor. Catedrala din Sandomierz le înghesuie pe toate fără niciun semn că ar considera combinația neobișnuită.

Înainte de plecare am mai coborât până la Castelul Regal, așezat pe coasta dealului deasupra Vistulei. Cazimir cel Mare l-a ridicat în secolul al XIV-lea pe locul unei cetăți mai vechi, iar regii următori l-au transformat treptat într-o reședință renascentistă. Forma lui actuală este însă rezultatul unei catastrofe. În 1656, suedezii aflați în retragere l-au aruncat în aer. Din întregul ansamblu a supraviețuit numai aripa vestică, cea pe care am fotografiat-o eu și care adăpostește astăzi muzeul orașului.

Nu mai aveam timp pentru încă un muzeu, așa că m-am mulțumit să admir castelul din exterior și m-am întors spre autocar. Acolo mă aștepta ultima ciudățenie din Sandomierz, un papamobil alb și galben, parcat lângă noi, cu însuși Ioan Paul al II-lea instalat în picioare la bord.

Vehiculul este o replică a papamobilului construit în grabă pe șasiul unui camion polonez Star 660 pentru prima vizită a lui Ioan Paul al II-lea în Polonia, în 1979. După încheierea vizitei, autoritățile comuniste au ordonat demontarea lui, de teamă să nu se transforme într-un obiect de cult. Caroseria specială a fost distrusă, însă șasiul a supraviețuit și a permis reconstruirea mașinii câteva decenii mai târziu.

Replica apărută pe străzile din Sandomierz îi plimbă acum pe turiști pe un traseu legat de vizitele papale. Nu m-am urcat, dar întâlnirea mi s-a părut un rămas-bun potrivit din partea orașului. După regi, mongoli, martiri, cronici medievale și picturi bizantine, am primit și un papă de plastic într-un camion militar.

Apoi Robert a pornit autocarul și am lăsat Sandomierz în urmă.