Lublin
Jurnal polonez - capitolul douăzeci

Partea întâi – Pregătirea

Lublin s-a dezvoltat într-un loc de întâlnire între Polonia occidentală și teritoriile rutene și lituaniene din est. Tocmai această poziție de frontieră culturală i-a marcat istoria. Aici s-au întâlnit catolicismul și ortodoxia, cultura poloneză și cea ruteană, iar mai târziu orașul a devenit unul dintre marile centre ale culturii evreiești din Commonwealth.

Așezarea exista încă din Evul Mediu timpuriu, iar în secolele XIII–XIV Lublinul a avut de suferit în urma atacurilor tătarilor, rutenilor și lituanienilor. Cazimir cel Mare a fortificat orașul în secolul al XIV-lea și a construit pe dealul vecin un castel din cărămidă. Din vechiul ansamblu medieval s-au păstrat până astăzi masivul donjon romanic din secolul al XIII-lea și Capela Sfintei Treimi. Clădirea mare a castelului care le înconjoară astăzi este mult mai nouă. A fost ridicată în stil neogotic în secolul al XIX-lea și a funcționat timp de peste un secol pe post de închisoare.

Epoca de prosperitate a Lublinului a venit odată cu apropierea dintre Polonia și Lituania. Orașul se afla pe drumurile comerciale dintre Cracovia, Vilnius și teritoriile rutene și a devenit loc de popas pentru regi, negustori și diplomați.

Cea mai importantă mărturie a acestei întâlniri dintre lumi se află chiar în Castelul Lublin. Capela Sfintei Treimi este o biserică gotică romano-catolică, dar în interior pereții au fost acoperiți, la porunca regelui Władysław Jagiełło, cu fresce bizantino-rutene. Picturile au fost terminate în 1418. Rezultatul este neobișnuit. Arhitectura aparține Occidentului latin, în timp ce interiorul vorbește limbajul artistic al creștinismului răsăritean.

Jagiełło este deja un personaj cunoscut din povestea Poloniei, marele duce lituanian Jogaila devenit rege al Poloniei prin căsătoria cu Jadwiga și învingătorul Cavalerilor Teutoni la Grunwald. Capela de la Lublin arată foarte concret lumea pe care această uniune o aducea împreună.

Lublinul a intrat definitiv în marea istorie europeană în 1569. Aici s-a încheiat Uniunea de la Lublin, prin care Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei au fost unite într-un singur stat, Commonwealth-ul polono-lituanian – Rzeczpospolita Obojga Narodów, Republica celor Două Națiuni. Cele două componente și-au păstrat instituții proprii, dar au avut un monarh și un parlament comun.

Lublinul a fost în același timp unul dintre marile centre evreiești ale Poloniei. În secolele XVI–XVII aici au funcționat o importantă academie talmudică, tipografii ebraice și Consiliul celor Patru Țări, principala instituție de autoguvernare a evreilor din Regatul Poloniei. Orașul a ajuns să fie numit chiar „Ierusalimul Regatului Poloniei” sau „Oxfordul evreiesc”.

De această lume este legat și Isaac Bashevis Singer, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură. Familia sa provenea din regiunea Lublinului, iar orașul și lumea evreiască din împrejurimi apar în scrierile sale. Unul dintre romanele sale celebre este chiar Magicianul din Lublin.

Înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, evreii reprezentau aproximativ o treime din populația Lublinului. Vechiul cartier evreiesc se afla în mare parte sub Castel, în zona Podzamcze, nu în interiorul orașului vechi creștin. În timpul ocupației germane a fost creat aici ghetoul, iar după lichidarea acestuia, în 1942–1943, germanii au demolat o mare parte a cartierului, inclusiv complexul marii sinagogi. De aceea, cine privește astăzi de la Castel spre spațiul larg de dedesubt, vede că lipsește de fapt o bucată întreagă din orașul de dinainte de război.

Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura

• Castelul Lublin – nu trebuie confundat exteriorul neogotic cu vechiul castel regal. Din cel medieval au rămas în special donjonul și Capela Sfintei Treimi.
• Capela Sfintei Treimi – obiectivul principal al opririi. De urmărit contrastul dintre structura gotică occidentală și frescele bizantino-rutene din 1418.
• Portretul lui Władysław Jagiełło – apare chiar între fresce, reprezentat călare. Merită identificat tocmai fiindcă el a comandat decorarea capelei.
• Donjonul – turnul rotund din sec. XIII, cea mai veche construcție de cărămidă păstrată integral în Lublin.
• Privirea de la Castel spre Podzamcze – acolo se întindea odinioară o mare parte a cartierului evreiesc, inclusiv strada Szeroka și complexul sinagogii distruse în timpul ocupației.
• Brama Grodzka – Poarta Grodzka – lega orașul creștin de cartierul evreiesc și era numită și „Poarta Evreiască”. Este unul dintre reperele cu cea mai multă semnificație istorică din Lublin.
• Plac po Farze – piațeta unde se văd fundațiile fostei biserici parohiale Sf. Mihail. Este și un loc bun pentru priveliștea spre Castel.
• Rynek – mult mai mic decât cel din Cracovia, înconjurat de case istorice foarte ornamentate.
• Tribunalul Coroanei – clădirea din mijlocul Rynekului; fostul tribunal suprem pentru nobilimea din această parte a Commonwealth-ului.
• Casele renascentiste – în special Konopnica, nr. 12, cu fațada foarte decorată, și Lubomelski, nr. 8.
• Brama Krakowska – Poarta Cracoviei – poarta gotică din sec. XIV și unul dintre simbolurile orașului.

De încercat

• Cebularz lubelski – o turtă/pâinică rotundă din aluat de grâu, acoperită cu ceapă și mac. Este specialitatea emblematică a Lublinului și are Indicație Geografică Protejată în UE din 2014. Se găsește prin brutării, deci exact genul de lucru pe care îl iei și pleci.
• Krówki, dulcețuri și produse cu trandafir – magazinul de produse regionale Cebularz, chiar la Rynek 8, are cebularz proaspăt adus zilnic de la o brutărie regională, dar și caramele, produse din trandafir și alte produse locale.
• Aș mai urmări gryczanka lubelska dacă o vezi într-o brutărie: produs de patiserie cu hrișcă și brânză, specific regiunii. Nu aș porni însă într-o expediție specială după ea.

Partea a treia – Ce a ieșit

Am ajuns la Lublin spre seară, nu cu mult înainte de apus. Abia am așteptat să primesc cheia camerei, ca să-mi las bagajele și să fug în oraș, cât mai puteam prinde ora albastră. Plimbarea n-a durat mult — centrul vechi este mititel — dar m-am bucurat că nu am lăsat seara să se piardă. A doua zi aveam programată, la ora nouă, vizita la Capela Sfintei Treimi și nu știam dacă după aceea ni se va mai da timp și pentru oraș. Până la urmă ni s-a dat, dar eu îmi făcusem deja prima recunoaștere pe cont propriu, în lumina aceea albăstruie care face aproape orice oraș să pară puțin fermecat.

De la hotel am făcut vreo zece minute până la castel, aflat la numai câțiva pași de orașul vechi. Fațada lui albă, crenelată și foarte teatrală, arată convingător medieval, deși clădirea principală este mult mai nouă și a fost ridicată în secolul al XIX-lea ca închisoare. Adevăratele rămășițe ale vechii cetăți aveam să le văd mai bine a doua zi, turnul rotund și Capela Sfintei Treimi.

De la castel am intrat în orașul vechi prin Poarta Grodzka. Ea lega odinioară orașul creștin, adăpostit între ziduri, de cartierul evreiesc întins spre castel. După dispariția aproape totală a acelui cartier, poarta a rămas ca un prag între orașul care există și cel care nu mai există.

Imediat după aceea am ajuns în Plac po Farze, unde ziduri joase conturează fundațiile fostei biserici parohiale Sfântul Mihail, numită simplu Fara. Cândva una dintre cele mai importante biserici ale Lublinului, a fost demolată în secolul al XIX-lea, după ce ajunsese într-o stare prea proastă pentru a mai putea fi salvată. Acum, din ea a rămas doar desenul în piatră al zidurilor și o machetă cocoțată pe un zid.

Am continuat apoi pe străduțele centrului vechi, printre ganguri, curți și fațade colorate. Deasupra uneia dintre ele plutea scamatorul pe sârmă, inspirat de Iasza Mazur, personajul romanului Magicianul din Lublin al lui Isaac Bashevis Singer. Orașul și-a însușit atât de bine acest personaj, încât scamatorii au devenit aproape o emblemă locală, iar Lublinul le dedică în fiecare vară un întreg carnaval.

Străduțele m-au scos în Piața Veche, în fața Tribunalului Coroanei, apoi la Poarta Cracoviei, adevăratul simbol al orașului. La ora albastră, cu felinarele aprinse și turnurile ridicându-se din întuneric, Lublinul părea considerabil mai mare decât era în realitate. Am trecut și pe lângă Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, dominată de Turnul Trinitar, apoi pe lângă bazilica dominicanilor, ascunsă printre clădirile orașului vechi.

Pe un zid am găsit și Lublinul de altădată: o reproducere a vechii panorame intitulate Typus civitatis Lublinensis in Regno Poloniae. Orașul apărea acolo strâns între ziduri, plin de turle și turnuri, mult mai important decât ar fi lăsat să se înțeleagă dimensiunile lui de astăzi.

Întunericul se lăsase de-a binelea când am coborât din nou spre castel. De pe pod se vedeau acoperișurile orașului vechi și Poarta Grodzka luminată, iar dincolo de ele, Turnul Trinitar. Am mai făcut un ultim ocol prin curtea castelului, pe lângă donjonul rotund și capela pe care urma s-o vizitez dimineața. Într-o singură plimbare scurtă bifasem aproape tot centrul vechi — dar, mai ales, îl văzusem în lumina lui cea mai frumoasă.

În Lublin am avut parte de o vânătoare urbană de capre. Capra este simbolul Lublinului și apare pe stema orașului, sprijinită cu picioarele din față de o viță-de-vie. Legenda spune că, în urma unui atac al tătarilor, câțiva copii care scăpaseră cu viață au fost hrăniți cu laptele unei capre. Când orașul a cerut să primească o stemă, locuitorii au dorit ca animalul salvator să fie înfățișat printre frunze de viță, simbol al belșugului. Numai că desenatorul ar fi înțeles cererea în felul lui și a pictat un țap bătrân și bărbos, care mânca liniștit vița. Imaginea n-a fost tocmai pe placul lublinienilor, dar țapul s-a instalat definitiv pe stema lor.

În ultimii ani, rudele lui mai mici au început să apară prin tot centrul vechi. Fiecare capră are altă ocupație și altă poveste: una citește, alta cântă la trompetă, una numără bani, alta păzește zidurile, iar câteva par desprinse din trecutul evreiesc sau medieval al orașului. Sunt suficient de mici ca să treci pe lângă ele fără să le observi și suficient de caraghioase ca, odată ce ai găsit-o pe prima, să vrei să le cauți pe toate.

A doua zi dimineața m-am întors la castel, de data aceasta împreună cu grupul. Ploua, iar curtea aproape pustie, cu donjonul rotund și capela ridicându-se în spatele lui, arăta cu totul altfel decât în lumina albastră a serii precedente. Aveam bilet numai pentru Capela Sfintei Treimi, nu și pentru restul muzeului, așa că vizita a fost scurtă.

Exteriorul capelei nu pregătește deloc vizitatorul pentru ceea ce urmează. Clădirea este o biserică gotică occidentală, cu bolți nervurate, ferestre înalte și un singur stâlp care susține bolta în centrul navei. În interior însă, aproape fiecare palmă de zid este acoperită cu pictură bizantino-ruteană. Rezultatul este unul dintre acele rare locuri în care Estul și Vestul nu stau unul lângă celălalt, ci se suprapun până când nu mai pot fi despărțite.

Frescele au fost comandate de regele Władysław Jagiełło și terminate în 1418 de o echipă de pictori ruteni condusă de meșterul Andrei. Pe pereți și pe bolți se îngrămădesc scene din viața lui Hristos și a Fecioarei, profeți, îngeri și sfinți, toate pictate după regulile artei ortodoxe, dar adaptate spațiului unei capele catolice.

Jagiełło nu a uitat să se includă și pe sine, apare de două ori. O dată apare într-un tablou votiv, îngenuncheat în fața Fecioarei și încă o dată călare, în galop, în timp ce un înger îi așază coroana pe cap și îi întinde o cruce.

Frescele au avut și un noroc neașteptat. În secolul al XIX-lea, când castelul a fost transformat în închisoare, picturile au fost acoperite cu tencuială și au fost astfel protejate. Au fost redescoperite la sfârșitul secolului, iar scoaterea lor la lumină și restaurarea au durat zeci de ani.

Plimbarea care a urmat a copiat în mare parte traseul meu din seara precedentă, așa că nu am s-o repovestesc. Ziua am observat însă mai bine câteva lucruri care nu se vedeau bine în lumina albastră.

În ferestrele unor case vechi apăreau portrete alb-negru, în mărime aproape naturală. Ele provin dintr-o colecție de aproximativ 2.700 de negative pe sticlă, găsită întâmplător în timpul renovării unei clădiri din Piața Veche. Fotografiile, realizate în anii 1920–1930 de un autor rămas necunoscut, înfățișează foști locuitori ai Lublinului. Chipurile recuperate din cutia uitată au fost readuse în oraș și așezate la ferestre, ca și cum oamenii de odinioară s-ar fi întors pentru o clipă în casele lui.

Lublinul nu este doar orășelul pe care îl străboteai într-un ceas. Este un oraș de peste 300.000 de locuitori, al optulea ca mărime din Polonia și cel mai mare oraș polonez de la est de Vistula.

Noi ne-am învârtit doar prin inima mică a cepei, centrul medieval, înghesuit între castel și Poarta Cracoviei. În jurul lui se întinde un alt Lublin, crescut mai ales în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, cu bulevarde, palate și clădiri administrative. Mai departe vin cartierele de blocuri, campusurile universitare, zonele industriale și orașul modern.

Din toate acestea n-am văzut aproape nimic. Am cunoscut doar sâmburele vechi al unui oraș mare.