Warszawa
Jurnal polonez - capitolul douăzeci și doi

Partea întâi – Pregătirea

Varșovia este un oraș relativ tânăr în comparație cu Cracovia, Gniezno sau Poznań. Primele așezări fortificate au apărut aici în Evul Mediu, pe malul înalt al Vistulei, iar în secolele XIII–XIV s-a format nucleul orașului medieval. Varșovia făcea parte atunci din Ducatul Mazoviei și nu ocupa încă un loc central în istoria Poloniei.

Situația s-a schimbat în 1526, când ultimul duce al Mazoviei a murit fără moștenitor masculin, iar teritoriul a fost încorporat în Regatul Poloniei. Poziția Varșoviei, aproximativ la jumătatea drumului dintre Cracovia și Vilnius, a devenit deosebit de avantajoasă odată cu dezvoltarea statului polono-lituanian.

În 1569, Uniunea de la Lublin a creat Commonwealth-ul polono-lituanian, iar din 1573 alegerile regilor Poloniei s-au desfășurat în apropierea Varșoviei. Orașul a devenit treptat centrul vieții politice a uriașului stat.

Momentul decisiv a venit în timpul regelui Sigismund al III-lea Vasa. După incendiul care a afectat Wawelul în 1595, regele și-a mutat treptat curtea de la Cracovia la Varșovia. În 1609, Varșovia era în practică principala reședință regală și centrul politic al țării, deși Cracovia și-a păstrat mult timp rolul ceremonial, iar regii au continuat să fie încoronați acolo.

Castelul Regal din Varșovia a devenit astfel centrul puterii. Originile sale se aflau într-o reședință medievală a ducilor Mazoviei, dar clădirea a fost extinsă și transformată succesiv de regii Poloniei. Aici s-au desfășurat ședințe ale Seimului, ceremonii de stat și numeroase evenimente importante ale Commonwealth-ului. În fața Castelului se ridică Coloana lui Sigismund, ridicată în 1644 de regele Władysław al IV-lea în memoria tatălui său, Sigismund al III-lea Vasa. Regele din vârful coloanei este tocmai monarhul care a mutat centrul puterii de la Cracovia la Varșovia.

Secolul al XVIII-lea a adus una dintre perioadele culturale importante ale orașului, mai ales în timpul ultimului rege al Poloniei, Stanisław August Poniatowski. Tot la Varșovia, la 3 mai 1791, Seimul a adoptat celebra Constituție de la 3 Mai, una dintre primele constituții moderne scrise din lume.

Reformele au venit însă prea târziu pentru a salva Commonwealth-ul. Rusia, Prusia și Austria au împărțit succesiv teritoriile sale, iar după a treia împărțire, în 1795, Polonia a dispărut de pe harta Europei. Varșovia a trecut mai întâi sub dominație prusacă, apoi a devenit capitala Ducatului Varșoviei creat de Napoleon, iar după Congresul de la Viena din 1815 a ajuns centrul Regatului Poloniei aflat sub controlul țarului Rusiei.

În această Varșovie s-a format Fryderyk Chopin. S-a născut în 1810 la Żelazowa Wola, în apropierea orașului, dar familia s-a mutat la Varșovia la câteva luni după nașterea sa. Aici a copilărit, a studiat și și-a început cariera muzicală. A părăsit definitiv Polonia în 1830, la douăzeci de ani, și nu s-a mai întors niciodată.

Legătura lui Chopin cu orașul este atât de puternică încât multe dintre locurile vieții sale se înșiră de-a lungul Krakowskie Przedmieście, parte a vechiului Drum Regal. Familia a locuit o vreme în Palatul Czapski, tânărul Chopin a cântat în bisericile și saloanele orașului, iar Universitatea din Varșovia făcea parte din lumea în care s-a format.

Chopin a murit la Paris în 1849 și a fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise. Inima sa a avut însă o altă soartă. Potrivit dorinței compozitorului, sora lui Ludwika a adus-o la Varșovia, conservată în alcool. A fost depusă în Biserica Sfânta Cruce de pe Krakowskie Przedmieście, unde se află și astăzi, într-unul dintre stâlpii bisericii.

Polonia și-a recâștigat independența în 1918, iar Varșovia a redevenit capitala statului. Numai două decenii mai târziu a început însă perioada care avea să transforme radical orașul.

Germania nazistă a atacat Polonia la 1 septembrie 1939, iar Varșovia a capitulat la 28 septembrie, după bombardamente și asediu. Ocupația germană a fost extrem de brutală. În 1940 a fost creat ghetoul Varșoviei, în care au fost îngrămădiți sute de mii de evrei. Foametea, bolile și deportările spre lagărul de exterminare Treblinka au distrus treptat comunitatea.

În aprilie 1943, când germanii au început lichidarea definitivă a ghetoului, luptătorii evrei au declanșat Revolta din Ghetoul Varșoviei. Rezistența a durat aproape o lună, după care germanii au incendiat și demolat sistematic cartierul.

Un an mai târziu a început o altă revoltă, care nu trebuie confundată cu prima. La 1 august 1944, Armia Krajowa – rezistența poloneză – a declanșat Insurecția de la Varșovia, încercând să elibereze capitala înainte de sosirea Armatei Roșii.

Luptele au durat 63 de zile. După capitularea insurgenților, Hitler a ordonat evacuarea populației și distrugerea sistematică a orașului. Unități germane speciale au incendiat și dinamitat clădiri, monumente, biblioteci, arhive și palate. Centrul istoric a fost distrus în proporție de peste 85%.

Castelul Regal a avut o soartă simbolică. Fusese bombardat și incendiat încă din septembrie 1939, iar specialiștii polonezi au încercat în timpul ocupației să salveze opere de artă și fragmente ale decorației interioare. În 1944, geniștii germani au aruncat în aer ceea ce mai rămăsese din clădire.

Când războiul s-a încheiat, Varșovia nu mai avea practic un centru istoric. Și aici începe una dintre cele mai extraordinare povești ale orașului.

Polonezii au decis să reconstruiască Orașul Vechi. Nu să ridice în locul lui un centru modern, ci să refacă străzile, piețele, bisericile și casele istorice. Au fost folosite fotografii, planuri, relevee realizate înainte de război, fragmente recuperate dintre ruine și reprezentări istorice. Pentru aspectul de secol XVIII au fost folosite inclusiv informațiile oferite de picturile foarte precise ale lui Bernardo Bellotto, numit Canaletto, pictor al curții ultimului rege al Poloniei. UNESCO subliniază că reconstrucția s-a bazat pe documentație istorică și pe cercetări de conservare foarte ample.

Reconstrucția nu a însemnat însă copierea mecanică a orașului din 1939. S-a urmărit în mare măsură refacerea aspectului pe care centrul îl avusese în secolul al XVIII-lea, păstrând în același timp fragmentele originale care supraviețuiseră. În spatele fațadelor istorice, multe interioare au fost adaptate necesităților moderne.

Castelul Regal a fost cazul cel mai dificil. Decizia definitivă de reconstrucție a fost luată abia în 1971, iar interioarele au fost redeschise publicului în 1984. În clădire au fost reintegrate fragmente și obiecte salvate înainte de distrugere.

UNESCO a înscris centrul istoric al Varșoviei în Patrimoniul Mondial în 1980 pentru că reprezintă un caz excepțional de reconstruire aproape completă a unui centru istoric distrus deliberat.

După război, noul regim comunist a schimbat însă și el imaginea Varșoviei. În jurul centrului reconstruit au apărut bulevarde largi, cartiere noi și arhitectură socialist-realistă. Cel mai spectaculos produs al epocii este Palatul Culturii și Științei, construit între 1952 și 1955 ca „dar al poporului sovietic pentru poporul polonez”. Silueta sa monumentală domină și astăzi centrul modern al orașului și a rămas un monument cu o relație complicată cu memoria dominației sovietice. Orașul însuși îl prezintă drept unul dintre simbolurile arhitecturii socialiste a Varșoviei postbelice.

Simbolul mult mai vechi al orașului este însă Syrenka – Sirena Varșoviei. Legendele au mai multe variante, dar sirena apare pe stema orașului de secole. Spre deosebire de sirena pașnică din Copenhaga, cea a Varșoviei poartă sabie și scut. Este protectoarea orașului.

Iar după istoria zbuciumată a Varșoviei, parcă ai înțelege de ce polonezii au păstrat-o astfel.

Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura

• Plac Zamkowy – piața din fața Castelului Regal; aici se vede foarte bine relația dintre Orașul Vechi și vechea reședință regală.
• Coloana lui Sigismund – ridicată în 1644 pentru Sigismund al III-lea Vasa, regele care a mutat centrul politic de la Cracovia la Varșovia.
• Castelul Regal – reconstruit după distrugerea din 1944. De observat fațada spre piață și faptul că actuala clădire reintegrează fragmente și obiecte originale salvate înainte de demolare.
• Catedrala Sf. Ioan – una dintre principalele biserici ale Orașului Vechi; și ea a fost aproape complet distrusă și reconstruită după război.
• Rynek Starego Miasta – piața Orașului Vechi. Este unul dintre cele mai bune locuri pentru a vedea cât de convingătoare este reconstrucția postbelică.
• Syrenka Warszawska – statuia Sirenei din piață, simbolul orașului, cu sabie și scut. Barbacana – parte a sistemului de fortificații medievale, reconstruită după război.
• Krakowskie Przedmieście – principala arteră istorică spre sud, parte din Drumul Regal. Aici sunt concentrate multe dintre locurile legate de Chopin.
• Palatul Prezidențial – fostul Palat Namiestnikowski; unul dintre reperele importante de pe Krakowskie Przedmieście.
• Biserica Vizitației / Sf. Iosif – biserica barocă unde Chopin a cântat la orgă în tinerețe.
• Palatul Czapski – ultima locuință a familiei Chopin în Varșovia înainte ca el să plece din Polonia.
• Biserica Sfânta Cruce – aici se află urna cu inima lui Chopin, depusă într-unul dintre stâlpii bisericii.
• Muzeul Fryderyk Chopin – în Palatul Ostrogski. Închis pentru renovare
• Băncile Chopin – pe traseul legat de compozitor sunt instalate bănci multimedia; unele redau fragmente muzicale când sunt activate.
• Palatul Krasiński – important palat baroc al Varșoviei; nu este pe aceeași axă cu Krakowskie Przedmieście, deci îl văd mai degrabă ca reper separat decât ca obiectiv de urmărit cu orice preț.
• Palatul Culturii și Științei – simbol al Varșoviei comuniste și al influenței sovietice. Nu e în Orașul Vechi, dar e imposibil de confundat cu altceva.

De încercat

• Pączki – gogoși poloneze umplute, de obicei cu dulceață de trandafiri sau alte creme. Pentru Varșovia, merită căutate la o cofetărie bună, nu la întâmplare.
• Wuzetka – prăjitură clasică a Varșoviei, cu blat de cacao, cremă și glazură de ciocolată.
• Zygmuntówka – desert creat în onoarea lui Sigismund al III-lea Vasa, cu bezea, cremă și alte straturi dulci; este tot un desert asociat Varșoviei.
• Ptasi mleczko – nu e exclusiv varșovian, dar marca Wedel are o legătură istorică foarte puternică cu orașul. Dacă văd un magazin Wedel, merită măcar intrat.

Partea a treia – Ce a ieșit

Întâlnirea cu ghidul local care urma să ne prezinte Varșovia a fost, dacă îmi amintesc bine, în jurul orei 16.30. Autocarul ne-a lăsat sub unul dintre podurile de la poalele dealului pe care se ridică Orașul Vechi, iar de acolo am urcat spre Plac Zamkowy – Piața Castelului. Aici am reauzit aproape toate explicațiile pe care le adunasem deja în pregătirea făcută de acasă.

În Piața Castelului am ajuns într-un mod neașteptat, printr-o clădire modernă, pe scările rulante construite odată cu traseul est–vest și inaugurate în 1949. Am ieșit astfel din măruntaiele Varșoviei postbelice direct lângă zidurile Orașului Vechi.

Dacă te întorceai cu spatele la intrarea modernă, schimbarea de decor era desăvârșită. În față aveai Castelul Regal, coloana lui Sigismund, casele înguste și colorate, iar în lateral se deschidea Krakowskie Przedmieście. Cu puțină bunăvoință puteai să-ți imaginezi că te afli în Varșovia regilor Vasa. Piața era suficient de convingătoare încât să uiți pentru o clipă tot ce știai despre vârsta ei adevărată.

Lângă ziduri l-am întâlnit și pe unul dintre oamenii cărora li se datora această iluzie. Jan Zachwatowicz, arhitectul și conservatorul care a condus refacerea centrului istoric, a primit aici o statuie abia în 2021. Nu apare cocoțat solemn pe un soclu, ci merge cu o mână în buzunar și privește spre Castelul Regal, de parcă ar fi venit să vadă cum se mai ține în picioare Varșovia reconstruită.

Din Piața Castelului am intrat puțin pe Piwna, cea mai lungă stradă din Orașul Vechi. Numele ei înseamnă Strada Berii, ceea ce îi dă un aer mai vesel decât justifică turnul solemn al Bisericii Sfântul Martin, ridicat deasupra caselor. Piwna nu este lungă după standardele unui oraș adevărat — are puțin peste 250 de metri — dar în micul labirint al Starówkăi se califică fără probleme pentru record.

De aici am ajuns, pe strada paralelă, la Arhicatedrala Sfântul Ioan Botezătorul. Fațada ei din cărămidă, în trepte, pare medievală până la ultima muchie, iar interiorul alb, cu nervuri roșii, este mult mai simplu decât te-ai aștepta de la principala biserică a capitalei. În schimb, pereții sunt ocupați de o adevărată adunare națională a morților.

I-am găsit mai întâi pe ultimii doi duci ai Mazoviei, Stanisław și Janusz al III-lea, culcați alături pe lespedea lor funerară. Amândoi au murit tineri și fără urmași, iar după moartea lui Janusz, în 1526, ducatul lor a intrat în componența Regatului Poloniei. Fără să știe, cei doi pregătiseră astfel ascensiunea Varșoviei.

După ei începea polologhia eroilor polonezi. Pe pereți se succedau plăci, busturi și monumente dedicate lui Roman Dmowski, Józef Piłsudski, Ignacy Paderewski, Wincenty Witos, Wojciech Korfanty, Lech Kaczyński și altor personaje considerate vrednice de memoria națională. Dmowski și Piłsudski, adversari politici înverșunați cât au fost vii, ajunseseră acum la câțiva metri unul de altul, împăcați de catedrală fără să li se fi cerut părerea.

Mai era monumentul dedicat „soldaților blestemați”, luptătorii clandestini anticomuniști morți între 1944 și 1963, iar în prezbiteriu se afla mormântul cardinalului Stefan Wyszyński, primatul Poloniei din timpul regimului comunist. Catedrala nu părea să fi refuzat aproape pe nimeni din marele album patriotic polonez. Regi, duci, președinți, mareșali, politicieni, cardinali și rezistenți își găsiseră, dacă nu loc de veci, măcar o placă pe perete.

Și nici măcar nu am coborât în criptă. Dacă am fi vizitat-o, am fi găsit acolo mormintele adevărate, nu doar plăci comemorative, al ultimului rege al Poloniei, Stanisław August Poniatowski, al primului președinte al republicii, Gabriel Narutowicz, precum și mormintele lui Henryk Sienkiewicz și Ignacy Jan Paderewski, alături de cele ale ducilor mazovieni și ale arhiepiscopilor Varșoviei.

Am ajuns apoi în Piața Orașului Vechi. Pe colțul unei case roșii, sub un ceas, o inscripție amintea că piața, „monument al culturii naționale și al luptelor revoluționare ale poporului Varșoviei”, a fost transformată în ruine de ocupanții fasciști în 1944 și reconstruită de guvernul Poloniei Populare între 1951 și 1953. Formularea nu lăsa nicio îndoială cui trebuia să-i fie recunoscătoare națiunea.

Pe colțul opus se află Kamienica pod św. Anną, casa de la numărul 31, considerată cea mai veche din piață. Istoria ei începe înainte de 1466, când a înlocuit o casă din lemn. Fațada albă, împodobită cu benzi renascentiste, o deosebește ușor de vecinele ei colorate.

În mijlocul pieței, sirena războinică era la fel de supărată ca întotdeauna, cu sabia ridicată și scutul pregătit. Ghida ne-a povestit tot felul de lucruri despre unele dintre case. Nu mi-am propus să rețin aceste picanterii.

Casele din jur arătau, trebuie să recunosc, nițel cam obosite. Culorile se estompaseră, tencuiala nu mai era impecabilă, iar unele ornamente păreau spălate de ploi. Nu le stătea însă rău. Piața pierdea astfel ceva din aerul de decor reconstruit și părea locuită, nu scoasă în dimineața aceea din cutie.

A urmat un tur ghidat cu autocarul prin oraș. Sincer, mi se pare o irosire de timp acest fel de plimbare motorizată. Ești îndemnat să te uiți când în stânga, când în dreapta, la niște lucruri care gonesc prin fața ta. Pe unele nici nu le zărești, fiindcă te afli pe scaunul nepotrivit. De multe ori, până se termina explicația, autocarul era deja la următoarea intersecție.

La noi se mai adăuga și traducerea. Numai ghidul român avea microfon, așa că explicațiile ghidului local ajungeau la cei din fundul autocarului, unde îmi place mie să stau, după ce treceau printr-un mic joc de telefonul fără fir.

Singura oprire, de vreo cinci minute, am făcut-o în fața Muzeului POLIN, în cartierul ridicat pe locul fostului ghetou. Acum în jur sunt blocuri, copaci și alei, iar din aspectul cartierului nu poți ghici aproape nimic din ceea ce s-a petrecut odinioară aici.

În fața muzeului se află două monumente dedicate luptătorilor din ghetou. Primul, ridicat în 1946, este cel mai modest și mai ușor de trecut cu vederea. Cele două discuri din piatră roșie amintesc de capacele canalelor folosite de luptători. Pe unul dintre ele apar o ramură de palmier, simbol al martiriului, și litera ebraică „bet”, prima literă din Bereszit, „La început”.

Al doilea monument, mult mai impunător, a fost realizat de Natan Rapoport și inaugurat în 1948. Relieful de pe fațadă îi arată pe insurgenți înarmați, grupați în jurul lui Mordechaj Anielewicz. În fața acestui monument a îngenuncheat cancelarul german Willy Brandt în 1970.

În apropiere stă pe fotoliu Jan Karski, curierul rezistenței poloneze care a pătruns clandestin în ghetou și a încercat să le spună liderilor occidentali ce se întâmpla cu evreii din Polonia ocupată. Statuia lasă lângă el un loc liber, dar noi nu aveam vreme de stat la povești nici măcar cu Jan Karski.

Din mers am reușit să fotografiez și un vagon încărcat cu cruci. Era Monumentul celor căzuți și uciși în Est, dedicat polonezilor deportați în Uniunea Sovietică și celor care nu s-au mai întors. L-am văzut cam în același fel în care am văzut restul Varșoviei în acea seară, pentru câteva secunde, prin geamul autocarului.

Am mai făcut câteva fotografii pe drum, dar din informațiile primite atunci s-a ales praful și pulberea. Sincer, mi-a părut bine când am ajuns la hotel și am scăpat de turul ghidat. În locul lui mi-ar fi fost mult mai util un documentar bine făcut despre Varșovia, urmărit comod din vârful patului.

Ziua următoare a fost ultima petrecută în Polonia. Zborul spre casă era pe la opt seara, iar regruparea la hotel a fost anunțată pentru ora 16, așa că mai aveam la dispoziție o jumătate de zi pentru a descoperi ceva din Varșovia. Hotelul nostru se afla în cartierul de afaceri, printre zgârie-nori și destul de departe de punctele de interes turistic. Revenirea până acolo îmi mânca aproape o jumătate de oră, ceea ce mi se părea inacceptabil pentru o ședere atât de scurtă.

Am hotărât să merg la vânătoare de bănci Chopin. Cele cincisprezece bănci din granit negru au fost instalate cu ocazia împlinirii a două sute de ani de la nașterea compozitorului. Fiecare marchează un loc legat de viața lui în Varșovia, poartă câteva explicații și are un buton care pornește un fragment muzical ales pentru locul respectiv. Nu erau niște bănci pe care să te întinzi comod, ci mai curând niște borne muzicale răspândite prin oraș.

Reclama promitea un traseu prin Varșovia lui Chopin. Eu aveam însă presimțirea că băncile aveau să mă poarte și prin multe locuri importante din viața orașului însuși. Era exact felul de ghidaj care îmi plăcea. Nu trebuia să aștept după nimeni, nu traducea nimeni nimic și puteam să mă abat de la traseu de câte ori vedeam ceva interesant.

Am plecat de la hotel pe la 7.30, imediat după micul dejun, și m-am întors în jurul orei 15.30. În cele opt ore am făcut aproximativ 33.000 de pași, recordul meu personal de vizitare a unui oraș.

Primele două bănci le-am găsit în Grădina Saxonă, unul dintre cele mai vechi parcuri publice ale Varșoviei. Grădina regală a fost deschisă locuitorilor orașului încă din 1727, iar pe vremea copilăriei lui Chopin devenise un loc elegant de promenadă. Aleea centrală, fântâna și statuile alegorice îi păstrează și astăzi aerul ordonat de salon în aer liber. Una dintre bănci amintea tocmai de parc și de statuia Muzicii, cea mai potrivită călăuză pentru un asemenea traseu.

A doua bancă era legată de Palatul Saxon. Familia Chopin s-a mutat într-un apartament din aripa dreaptă în 1810, la scurt timp după sosirea de la Żelazowa Wola. Tatăl compozitorului preda franceza la Liceul Varșoviei, care funcționa atunci în palat. Fryderyk și-a petrecut aici primii șapte ani din viața varșoviană, până când familia s-a mutat în clădirile Universității.

Palatul nu mai există. A fost aruncat în aer în 1944, iar din el a rămas numai bucata de colonadă care adăpostește Mormântul Soldatului Necunoscut. Privită din grădină, construcția cu trei arcade pare o intrare monumentală spre nicăieri.

Ambele bănci cântau, deși explicația de pe una dintre ele nu se mai descifra cu ușurință. Aveam să constat că nu toate băncile erau la fel de generoase. Unele nu mai aveau sunet, altele aveau inscripțiile aproape șterse, iar pe cele aflate lângă străzi aglomerate abia le puteai auzi din cauza vacarmului. Ideea mi s-a părut însă năstrușnică și suficient de bine gândită încât să merite vânătoarea.

Până la următoarea bancă am trecut prin Piața Teatrului, înghesuită între Teatrul Mare, sediul Operei Naționale și Palatul Jabłonowski ce a servit drept primărie a Varșoviei începând din 1819 și până la război. A fost distrus în 1944, apoi reconstruit în anii 1990, dar astăzi e plin de birouri.

Am trecut și pe la picioarele unei alte sirene poloneze războinice, cel puțin așa am văzut-o eu. Era de fapt Nike, zeița victoriei, ridicată în memoria eroilor orașului din anii 1939–1945. Monumentul îi cuprinde deopotrivă pe apărătorii Varșoviei, pe participanții la revoltele din ghetou și din 1944 și pe victimele ocupației germane.

Următoarea bancă am găsit-o în Piața Krasiński, lângă uriașul Monument al Insurecției din Varșovia. Acesta nu lasă prea mult loc imaginației. Un grup de luptători înaintează de sub un zid care pare gata să se prăbușească, în timp ce alții coboară printr-o gură de canal. Canalele nu sunt aici un artificiu al sculptorului. Prin ele, insurgenții au circulat între cartierele izolate de germani, iar în apropierea pieței se afla una dintre ieșirile folosite la evacuarea Orașului Vechi.

Monumentul a fost inaugurat la 1 august 1989, exact la 45 de ani de la începutul insurecției. Este enorm, dramatic și aproape cinematografic. În spatele luptătorilor din bronz se ridică fațada modernă a Curții Supreme, ceea ce face întreaga scenă să pară și mai teatrală.

De la monument m-am întors în Orașul Vechi prin Barbacană, am traversat din nou piața cu sirena războinică și am ajuns în Piața Castelului. Următoarea bancă mă aștepta în fața Bisericii Sfânta Ana, dar era una dintre cele zgârcite. Oricât am apăsat butonul, n-a vrut să cânte.

Inscripția povestea că pe locul aflat astăzi deasupra tunelului traseului est–vest s-a găsit Conservatorul din Varșovia. Primul său rector, Józef Elsner, i-a fost lui Chopin profesor de compoziție. Aici a cunoscut-o pe Konstancja Gładkowska, studentă la canto și prima lui iubire. Chopin o acompania adesea și pentru ea a compus Larghetto, partea a doua a Concertului pentru pian în fa minor, considerată una dintre cele mai frumoase declarații muzicale de dragoste.

Apoi am pornit pe Calea Regală, unde pare să se fi concentrat toată viața interesantă a Varșoviei, atât în vremea lui Chopin, cât și în zilele noastre. Era inflație de bănci pe această stradă și prin jurul ei.

Prima m-a oprit în dreptul Palatului Wessel. Aici funcționase Poșta Regală, care lega Polonia de Saxonia și era cunoscută din acest motiv drept Poșta Saxonă. De aici pleca în fiecare după-amiază diligența spre Viena. La 2 noiembrie 1830, puțin după prânz, Chopin s-a urcat într-una dintre ele și a părăsit Varșovia.

Nu pleca pentru totdeauna, cel puțin nu în planurile sale. Se îndrepta spre Viena pentru a-și continua cariera, dar câteva săptămâni mai târziu a început Insurecția din Noiembrie, iar întoarcerea a devenit imposibilă. L-au așteptat Parisul și faima, dar și dorul de Polonia, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată.

Întoarsă pe Calea Regală, am trecut pe lângă monumentul lui Adam Mickiewicz și Hotelul Bristol. Caleașca oprită în fața hotelului se potrivea atât de bine cu decorul, încât pentru câteva clipe strada părea să fi revenit la începutul secolului trecut.

Următoarea bancă se afla în fața Palatului Prezidențial, fostul Palat Radziwiłł, păzit de prințul Józef Poniatowski călare. Aici a avut loc prima apariție publică a lui Chopin. La 24 februarie 1818, copilul-minune, care nu împlinise încă opt ani, a cântat la un concert de binefacere o lucrare a compozitorului ceh Vojtěch Jírovec.

Fryderyk a apărut îmbrăcat într-un costum de catifea, cu un guler alb brodat. După concert i-a povestit încântat mamei sale că toată lumea îi admirase gulerul. Faptul că publicul venise să-l asculte cântând pare să i se fi părut un amănunt secundar.

În această fază a escapadei, cu capul calendar, am hotărât că venise vremea unei pauze pentru refacerea forțelor. În apropiere se afla Wrzenie Świata, o librărie-cafenea notată și ea cine știe când pe harta Varșoviei. Semăna cu cea din Cracovia, numai că vindea cărți în poloneză, mai ales reportaje și literatură non-fiction. Abia acum am aflat că aparține Institutului Reportajului și că numele ei, care s-ar traduce prin „Lumea în clocot”, trimite la Ryszard Kapuściński.

Ascunsă într-o curte, cu mesele așezate sub copaci îmbrăcați în dantelării croșetate, se afla la câțiva pași de Calea Regală, dar departe de lumea dezlănțuită de acolo. Am comandat un tiramisu și un suc de portocale și, pentru o vreme, am lăsat băncile lui Chopin să mă aștepte.

De la pod am ajuns în campusul Universității din Varșovia, unde vânătoarea de bănci m-a prins din nou din urmă. Nici aceasta nu se mai lăsa citită cu prea multă ușurință, dar povestea ei putea fi reconstituită.

În Palatul Kazimierzowski funcționa pe vremea lui Chopin Liceul din Varșovia. Fryderyk a învățat aici, iar tatăl său, Mikołaj, preda franceza. Familia nu locuia însă în palatul galben din fotografie, ci într-o clădire de pe partea opusă a curții, unde primise un apartament spațios. Chopin a trăit acolo între 1817 și 1827, în cea de-a doua sa locuință varșoviană.

În aceeași curte se ridica și vechea bibliotecă a universității, suficient de monumentală încât să poată fi luată drept încă un palat.

De la muzeu mă aștepta o plimbare lungă de tot până la parcul Łazienki și la Palatul de pe Insulă. La început m-am gândit să caut o stație de metrou sau vreun alt mijloc de transport în comun. M-am uitat însă la ceas, am văzut că nu mă grăbea încă nimic și am pornit pe jos. Până acolo mă conducea o succesiune aproape neîntreruptă de parcuri, așa că drumul nu promitea să fie tocmai o pedeapsă.

Parcul Łazienki s-a dovedit a fi uriaș, cu alei care se pierdeau printre copaci, lacuri, pavilioane și clădiri răspândite pe un domeniu întreg. Veverițele roșcate și păunii se plimbau fără nici o grabă, cu siguranța adevăraților proprietari ai locului. Am trecut și pe lângă monumentul ecvestru al regelui Jan Sobieski, comandat de Stanisław August Poniatowski la împlinirea a 105 ani de la victoria de la Viena.

Numele Łazienki înseamnă „băi” și vine de la pavilionul de baie ridicat aici în secolul al XVII-lea pentru mareșalul Stanisław Herakliusz Lubomirski. Ultimul rege al Poloniei, Stanisław August Poniatowski, a cumpărat domeniul și a transformat pavilionul în reședința sa de vară. Așa a apărut Palatul de pe Insulă, legat de maluri prin două galerii cu coloane și oglindit atât de frumos în apă încât pare construit mai ales pentru fotografi.

Am nimerit la palat în ziua in care intrarea era liberă așa că n-a trebuit să cumpăr bilet. Din exterior nu pare foarte mare, dar înăuntru încăperile se succed într-o risipă de marmură, stucaturi, coloane, statui, tablouri și parchete complicate. Am trecut prin sala de bal, galeria de pictură și apartamentele regale, fiecare încăpere încercând să o întreacă pe precedenta.

Palatul a fost incendiat de germani în 1944, iar interioarele văzute acum sunt în bună parte rezultatul restaurării de după război.

În apropiere am găsit și bustul lui Franz Liszt, ceea ce mi s-a părut o companie potrivită. Cei doi s-au cunoscut la Paris, s-au admirat și s-au încurajat reciproc, iar Liszt a scris după moartea lui Chopin una dintre primele cărți dedicate compozitorului. Cu această bancă, vânătoarea mea ajunsese la capăt.

În jurul hotelului am dat peste ultimele „atracții” turistice ale Varșoviei. Nu erau tocmai atrăgătoare, dar aminteau de trecut mai convingător decât multe monumente lustruite.

Pe strada Waliców se păstrează câteva case vechi, scorojite și peticite cu cărămizi, printre puținele clădiri rămase în picioare din fostul ghetou. Cea de la numărul 14 a supraviețuit lichidării ghetoului, Insurecției din Varșovia și distrugerii orașului, dar nu și trecerii timpului. Ferestrele zidite și pereții aproape dezgoliți o fac să semene mai curând cu o ruină abandonată decât cu un obiectiv istoric.

De cealaltă parte a străzii se păstrează un zid al fostei fabrici de bere înființate de Hermann Jung în 1854. În timpul ocupației, zidul fabricii a fost folosit drept una dintre limitele ghetoului. Astăzi stă prins la baza unei clădiri moderne, ca o urmă veche pe care noul cartier de afaceri nu a reușit s-o acopere cu totul.

Înainte de plecarea în excursie mă gândeam că turul cu ghid local din prima zi petrecută aici avea să-mi fie de ajuns pentru Varșovia. Propusesem chiar grupului nostru o excursie opțională la Żelazowa Wola, la casa natală a lui Chopin, dar ideea nu s-a materializat.

Acum, după 33.000 de pași, mă întrebam mai degrabă câte lăsasem pe dinafară. Erau destule, interiorul Castelului Regal, palatul de la Wilanów, grădina de pe acoperișul Bibliotecii Universitare, cimitirul Powązki, cartierul Praga și, bineînțeles, Żelazowa Wola.

Varșovia seamănă întrucâtva cu Bucureștiul. Amândouă sunt capitale cu centrul rupt de istorie, în care o casă veche, o ruină, un bloc comunist și un turn de sticlă pot încăpea în aceeași fotografie fără să pară că aparțin aceluiași oraș. Frumusețea nu se desfășoară continuu, ci apare în insule, iar strada următoare poate contrazice complet ceea ce ai văzut cu câteva minute înainte.

Au ajuns aici pe căi diferite. Varșovia și-a pierdut aproape întregul centru dintr-odată, în timpul războiului, apoi a reconstruit o parte dintre clădirile istorice cu o hotărâre aproape încăpățânată. Bucureștiul și-a pierdut treptat continuitatea prin cutremure, demolări, nepăsare și construcții ridicate fără prea multă grijă pentru vecinătăți. Varșovia își păstrează rănile ceva mai conștient, dar senzația de oraș întrerupt, peticit și refăcut mereu mi-a fost foarte cunoscută.

Poate de aceea Varșovia nu mă cheamă înapoi la fel de insistent ca și Cracovia. Dar cine poate ști ce o să-mi rezerve viitorul?