Wrocław
Jurnal polonez - capitolul cincisprezece

Partea întâi – Pregătirea

Wrocław este unul dintre orașele pentru care istoria trebuie cunoscută puțin înainte, fiindcă simpla etichetă „oraș polonez” ascunde aproape tot ce este interesant. A aparținut succesiv lumii Piast, Coroanei Boemiei, Habsburgilor, Prusiei și Germaniei, iar abia după 1945 a devenit parte a Poloniei contemporane.

Așezarea s-a dezvoltat pe insulele și malurile Oderului, iar nucleul cel mai vechi se afla pe Ostrów Tumski. În secolul al X-lea exista aici o cetate, iar în jurul anului 1000 a fost înființată episcopia de Wrocław. Orașul a făcut parte din statul primilor Piast, iar mai târziu a devenit capitala unuia dintre ducatele sileziene. Fragmentarea Poloniei medievale a permis însă Sileziei să urmeze treptat un drum politic diferit. În secolul al XIV-lea, Wrocław a intrat sub Coroana Boemiei. Împreună cu aceasta a ajuns, în 1526, sub stăpânirea Habsburgilor.

În tot acest timp orașul a prosperat datorită comerțului. Poziția pe Oder și pe rutele dintre Europa Centrală, Polonia și Baltica l-a transformat într-un important centru comercial. Piața enormă, Primăria și casele negustorilor provin din această lume urbană bogată. Piața a fost trasată în secolul al XIII-lea și a rămas centrul comercial, administrativ și social al orașului.

În 1741, Frederic al II-lea al Prusiei a cucerit cea mai mare parte a Sileziei de la Habsburgi, iar Wrocław – Breslau în germană – a devenit prusac. După unificarea Germaniei din 1871, Breslau a făcut parte din Imperiul German și s-a dezvoltat într-un mare centru industrial și universitar. La începutul secolului XX era unul dintre cele mai mari orașe ale Germaniei. Așadar, când a început al Doilea Război Mondial, Wrocław nu era un oraș polonez ocupat de germani. Era Breslau, un oraș german, cu o populație covârșitor germană. Distincția aceasta este esențială pentru ceea ce s-a întâmplat după 1945.

În august 1944, Hitler a declarat Breslau Festung – fortăreață care trebuia apărată până la capăt. În ianuarie 1945, când Armata Roșie se apropia, populația civilă a fost evacuată în grabă, în condiții cumplite de iarnă. Zeci de mii de oameni au pornit pe jos din oraș. Asediul propriu-zis a început în februarie 1945 și a durat aproape trei luni. Breslau a fost bombardat și devastat de luptele de stradă, iar autoritățile germane au distrus ele însele clădiri pentru necesități defensive, inclusiv pentru amenajarea unui aerodrom improvizat. Orașul s-a predat Armatei Roșii abia în 6 mai 1945, după căderea Berlinului și cu numai două zile înainte de capitularea Germaniei. Distrugerile au fost uriașe, dar nu uniforme. Unele cartiere au fost aproape rase, în timp ce altele au supraviețuit mult mai bine.

După război, frontiera Poloniei a fost mutată spre vest, iar Silezia Inferioară a intrat în Polonia. Breslau a devenit oficial Wrocław. A urmat una dintre cele mai radicale transformări demografice din istoria orașului. Populația germană a fost în cea mai mare parte expulzată, iar orașul a fost populat cu polonezi veniți din diferite regiuni. Mulți proveneau chiar ei din teritorii pierdute de Polonia în est și anexate de Uniunea Sovietică, inclusiv din Lwów, actualul Lviv. Așadar, după 1945, în Wrocław au ajuns oameni care își pierduseră propriile case în est și s-au instalat într-un oraș din care alți oameni tocmai fuseseră obligați să plece. Asta explică identitatea neobișnuită a Wrocławului postbelic: noua populație trebuia să-și însușească un oraș care nu fusese al ei și să reconstruiască o legătură cu trecutul său polonez medieval. Centrul istoric a fost restaurat după război, iar astăzi este greu de intuit amploarea distrugerilor din 1945.

Rynek este una dintre cele mai mari piețe medievale din Europa și a fost trasată în secolul al XIII-lea. În mijlocul ei nu există un spațiu gol, ci un adevărat bloc de clădiri, dominat de Vechea Primărie – Stary Ratusz. Primăria a fost construită și extinsă în mai multe etape, între secolele XIII și XVI, ceea ce explică aspectul său foarte complex. Este una dintre marile realizări ale arhitecturii gotice civile din Europa Centrală. Pe fațadă se află un ceas astronomic din secolul al XVI-lea. În subsol se găsește Piwnica Świdnicka – Pivnița Świdnica –, atestată din Evul Mediu și considerată una dintre cele mai vechi pivnițe-restaurante din Europa. Numele provine de la berea adusă din Świdnica.

Deși numele înseamnă Insula Catedralei, Ostrów Tumski nu mai este propriu-zis o insulă. Unul dintre brațele Oderului care o înconjurau a fost astupat la începutul secolului al XIX-lea. Este partea cea mai veche a Wrocławului. Aici s-au aflat cetatea și reședința ducilor Piast, iar zona a devenit ulterior centrul episcopal. Dominantă este Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, ale cărei origini au ajuns până în jurul anului 1000. Actuala clădire este în principal gotică, dar a trecut prin numeroase reconstrucții. Ostrów Tumski păstrează și una dintre tradițiile simpatice ale orașului: seara, felinarele cu gaz sunt aprinse manual de un latarnik, un lampagiu îmbrăcat în pelerină și joben. Tradiția funcționează și astăzi.

Piticii – krasnale – par o invenție turistică, dar originea lor este mult mai interesantă. În anii 1980, în timpul regimului comunist, la Wrocław a apărut mișcarea Alternativa Portocalie (Pomarańczowa Alternatywa). Autoritățile acopereau cu vopsea lozincile anticomuniste scrise pe ziduri. Activiștii au început să deseneze pitici peste petele de vopsea. Era o formă inteligentă de protest: un pitic era absurd și aparent inofensiv, dar dacă miliția îl ștergea sau aresta pe cineva pentru că desenase unul, absurditatea regimului devenea și mai evidentă. Mișcarea a organizat apoi acțiuni stradale satirice în care participanții purtau căciuli de pitici și ridiculizau autoritățile. În 1987, câteva mii de oameni au participat la una dintre aceste acțiuni.

Primul monument dedicat piticului Alternativei Portocalii a apărut în 2001, iar în anii următori au început să fie instalate micile figurine din bronz. Astăzi sunt sute și fiecare are propriul aspect, nume sau meserie. Au devenit unul dintre simbolurile Wrocławului, dar în spatele jocului turistic a rămas povestea unei forme foarte originale de rezistență anticomunistă.

Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura

• Rynek – piața medievală, cu blocul de clădiri în centru și șirurile de case colorate pe toate laturile.
• Stary Ratusz – Vechea Primărie; fațadele gotice foarte ornamentate, frontoanele și ceasul astronomic.
• Piwnica Świdnicka – pivnița istorică de sub Primărie; numele vine de la berea din Świdnica.
• Plac Solny – Piața Sării, lipită de Rynek; vechiul loc de comerț cu sare. Astăzi sunt caracteristice tarabele de flori, deschise inclusiv noaptea.
• Kamieniczki Jaś i Małgosia – „Hansel și Gretel”, două căsuțe vechi unite printr-un arc, lângă biserica Sf. Elisabeta.
• Biserica Sf. Elisabeta – enorma biserică gotică de lângă Rynek, cu turnul foarte înalt.
• Biserica Sf. Maria Magdalena – cele două turnuri sunt unite prin Mostek Pokutnic – Podul Penitentelor –, la mare înălțime.
• Ostrów Tumski – cea mai veche parte a orașului, fostă insulă și nucleul medieval al Wrocławului.
• Catedrala Sf. Ioan Botezătorul – fațada cu două turnuri și interiorul gotic; biserica actuală a fost refăcută după distrugerile din 1945.
• Podul Tumski – podul dintre zona veche și Ostrów Tumski.
• Piticii – krasnale – sunt mici, la nivelul trotuarului, deci se ratează foarte ușor. Papa Krasnal – piticul comemorativ al Alternativei Portocalii, pe strada Świdnicka; unul dintre cele mai importante pentru povestea originii piticilor.

De încercat – hartă tipărită „Krasnale w centrum Wrocławia – cu 60 de pitici din centrul vechi și abțibilduri ca să-i marchez pe cei găsiți. Se vinde la Centrul de Informare Turistică din Rynek 12 și la Krasnal Info, Sukiennice 12.

Partea a treia – Ce a ieșit

La Wrocław s-a repetat întrucâtva experiența de la Poznań, numai că de data aceasta n-a mai plouat. Orașul era mult prea interesant pentru timpul care ni se acordase, iar turul pietonal cu ghidul local s-a desfășurat aproape în întregime în jurul Rynekului.

O bună parte din explicații s-a învârtit în jurul piticilor. Nu-mi displăceau deloc, dimpotrivă, voiam să-i descopăr. Urmașii din bronz ai Alternativei Portocalii au ajuns să reprezinte instituții, meserii, întâmplări și mici obsesii ale Wrocławului actual. Cine are răbdare să le afle poveștile poate învăța prin ei destule despre oraș. Numai că eu aș fi vrut și piticii și orașul din jurul lor, iar timpul era mult prea scurt.

Turul pietonal de seară s-a transformat astfel într-o vânătoare de pitici.

A doua zi m-a mustrat conștiința. M-am trezit dis-de-dimineață și am pornit singură să recuperez ce nu apucasem să văd în seara precedentă. Piticii aveau să-mi iasă în continuare în cale dar de data aceasta traseul îl stabileam eu.

Prima versiune a lucrării a fost realizată temporar la Varșovia, în 1977. Cea din Wrocław a fost inaugurată în noaptea de 12 spre 13 decembrie 2005, la aniversarea introducerii legii marțiale din 1981, și a ajuns să amintească de oamenii care au fost arestați, au intrat în clandestinitate ori au fost obligați să se facă nevăzuți în acei ani.

Lucrarea permite însă și o interpretare mai luminoasă. Oamenii dispar pe o parte a străzii și reapar pe cealaltă, ca și cum ar fi traversat pe sub pământ anii dictaturii pentru a ieși din nou la lumină. În zorii încă nesiguri, trecătorii de bronz păreau cu atât mai vii.

Inițial, cheile se aflau în apa unei fântâni, lângă inscripția grecească Panta rhei – Totul curge. Galeria comercială în apropierea căreia fusese instalată lucrarea a fost demolată în 2022, iar piesele au dispărut pentru o vreme. Au fost reașezate între blocuri abia în vara anului 2025, de data aceasta fără apă. Găsisem, prin urmare, un monument al strămutării abia întors din propria sa mică pribegie.

Am urcat apoi la Bastionul Sakwowy, cunoscut până de curând drept Dealul Partizanilor. Movila ascunde resturile unui bastion al vechilor fortificații, dar semicercul de coloane, terasele și fântâna sunt din 1867. Pe vremea Breslaului, locul se numea Liebichshöhe, după frații Liebich, negustorii care au finanțat transformarea lui într-un loc de promenadă și belvedere. Restaurat între 2022 și 2024 după decenii de degradare, ansamblul părea aproape nou și era pustiu la ora aceea.

Drumul m-a purtat apoi prin pasajul de la Plac Dominikański, unde un perete cenușiu a fost transformat într-un mare mozaic ceramic. Spotkajmy się – Să ne întâlnim – este alcătuit din 362 de plăci realizate de 262 de artiști din întreaga lume. Tehnicile, simbolurile și limbile diferă de la o placă la alta, dar împreună formează un mural lung de peste 18 metri: o întâlnire între oameni care probabil nu s-au aflat niciodată cu toții în același loc.

La ieșirea din pasaj am continuat spre Hala Targowa. Turnul masiv din cărămidă și fațadele puteau aparține la fel de bine unei gări sau unei fortărețe municipale, dar clădirea a fost ridicată între 1906 și 1908 pentru a aduna sub acoperiș comerțul practicat până atunci pe străzi. Adevărata noutate se află în interior, uriașe arce parabolice din beton armat, o soluție foarte îndrăzneață pentru începutul secolului al XX-lea. Hala încă nu intrase pe deplin în program, așa că m-am mulțumit cu exteriorul.

De aici am coborât spre Odra. Soarele abia se ridica, iar de pe mal se vedea silueta clasică a Wrocławului: turlele gemene ale catedralei, acoperișurile roșii și turnurile reflectate în apa aproape nemișcată. Am trecut peste insulă și apoi peste podul verde Most Tumski, spre Ostrów Tumski.

Străzile erau aproape pustii. Casele capitlului, zidurile joase și aleile pietruite păstrau aerul unui mic oraș ecleziastic separat de restul Wrocławului. Prima clădire monumentală întâlnită a fost Colegiata Sfintei Cruci și a Sfântului Bartolomeu, o biserică gotică neobișnuită, construită pe două niveluri, jos se află biserica Sfântului Bartolomeu iar deasupra cea a Sfintei Cruci. A fost întemeiată la sfârșitul secolului al XIII-lea de ducele Henric al IV-lea Probus, ca semn al împăcării sale cu episcopul Tomasz al II-lea după un conflict îndelungat.

În fața colegiatei se ridică monumentul Sfântului Ioan Nepomuk, realizat în 1732. Este aproape o construcție în sine. Sfântul stă deasupra unui vârtej de îngeri, figuri și ornamente baroce, mult mai agitat decât biserica gotică din spatele lui.

La capătul străzii am găsit deschisă Catedrala Sfântului Ioan Botezătorul. Interiorul înalt, cu ziduri de cărămidă, arcade de piatră și flamuri heraldice, era pustiu. În prezbiteriu strălucea altarul de argint comandat în 1590 de episcopul Andreas Jerin. Fusese demontat și ascuns în timpul războiului, iar ceea ce se vede astăzi a fost refăcut din piesele recuperate.

La ieșirea din Ostrów Tumski am întâlnit monumentul cardinalului Bolesław Kominek, reprezentat cu porumbelul păcii în mâini. La picioarele sale sunt scrise în polonă și germană cuvintele „Iertăm și cerem iertare”. Formula provine din mesajul trimis în 1965 de episcopii polonezi episcopilor germani. Kominek a fost unul dintre principalii autori ai scrisorii, un pas important spre reconcilierea polono-germană, întâmpinat însă atunci cu furie de autoritățile comuniste poloneze.

Nici aici n-au lipsit piticii iar câțiva aveau povești strâns legate de loc. Unul se cățăra pe un felinar, trimitere la lampagiul care aprinde manual, în fiecare seară, luminile cu gaz ale cartierului.

La capătul Podului Tumski stătea Rachciach, înarmat cu un clește și aproape îngropat sub lacăte. Podul fusese vreme de ani întregi „Podul Îndrăgostiților”, iar cuplurile își agățau lacătele de balustradă și aruncau cheile în Odra. După restaurare, obiceiul a fost interzis. Miile de lacăte ajunseseră să cântărească mai multe tone. Piticul primise astfel sarcina foarte puțin romantică de a le tăia.

Pe strada Katedralna l-am găsit pe Drukarz Kacper, tipograful Kacper, în fața tipografiei și librăriei arhidiecezane. El îl amintește pe Kasper Elyan, canonicul care a întemeiat la Wrocław prima tipografie din Silezia și a imprimat aici, în 1475, primele texte cunoscute în limba polonă. Restul personajelor de bronz au rămas să-și vadă de ocupațiile lor prin fotografii.

Din Ostrów Tumski am revenit spre centru, trecând pe lângă clădirea barocă a Ossolineumului. Instituția fusese întemeiată în 1817 la Liov de contele Józef Maksymilian Ossoliński și adăpostea una dintre marile colecții de cărți, manuscrise și documente ale culturii poloneze. După război a fost reînființată la Wrocław, dar aici a ajuns numai aproximativ 30% din vechea colecție, restul a rămas la Liov. Era încă o legătură între cele două orașe despărțite și refăcute de frontierele trasate după 1945.

Puțin mai departe am ajuns în Piața Universității. Clădirea monumentală este sediul principal al Universității din Wrocław, moștenitoarea Academiei Leopoldine întemeiate de împăratul Leopold I în 1702. Fațada barocă, suficient de încărcată încât să nu lase aproape nicio bucată de zid să se odihnească, ascunde celebra Aula Leopoldina. Universitatea încă dormea, iar eu m-am mulțumit să-i admir intrarea.

În mijlocul pieței se ridică Fântâna Spadasinului, realizată de sculptorul Hugo Lederer și instalată în 1904. Personajul gol, dar hotărât să nu renunțe la sabie, a primit firesc și o legendă studențească. Se spune că Lederer ar fi pierdut la cărți banii și toate hainele, rămânând numai cu sabia. Povestea este probabil doar o legendă, dar una mult mai ușor de ținut minte decât explicațiile serioase.

La picioarele marelui spadasin l-am găsit pe micul Szermierz. Piticul îi reproduce poziția, numai că, în locul sabiei, ridică amenințător o umbrelă. Nu știu dacă era o ironie la adresa monumentului, a vremii din Wrocław sau a studenților care ies nepregătiți din cămin, dar funcționa în toate cele trei variante.

După universitate m-am întors în Rynek. Pe drum l-am întâlnit și pe Więziennik, prizonierul cu bila de fier legată de picior ce privea strada printre gratiile fostei închisori municipale. Era unul dintre acei pitici care nu doar ocupă un petic liber de oraș ci dezvăluie ceva despre clădirea lângă care au fost așezați.

Piața nu mai semăna cu furnicarul de oameni și terase din seara precedentă. Acum era aproape goală, soarele ajungea treptat la fațade, iar șirurile de case colorate se puteau vedea fără mulțimea care le ascunsese. Am putut privi în voie Primăria Veche și pręgierzul din fața ei, stâlpul infamiei la care erau expuși și pedepsiți în public cei condamnați de autoritățile orașului.

Plimbarea de dimineață nu putea recupera tot ceea ce programul ne refuzase cu o seară înainte. Mi-a arătat însă un Wrocław mult mai bogat decât piața văzută în grabă. Este un oraș al memoriei și al strămutărilor, al bisericilor și instituțiilor vechi, dar și al micilor personaje de bronz care continuă să-i povestească viața de astăzi.

Aici s-a încheiat plimbarea mea matinală. Trebuia să mă întorc repejor la hotel pentru micul dejun și apoi să mă pregătesc de plecare. Păcat. Atât Poznań, cât și Wrocław ar fi meritat un popas mai lung.