Auschwitz-Birkenau
Jurnal polonez - capitolul șaisprezece

Partea întâi – Pregătirea

Auschwitz nu a fost un singur lagăr, ci un complex format din trei lagăre principale și zeci de sublagăre. Auschwitz I a fost lagărul inițial, Auschwitz II-Birkenau a devenit principalul centru de exterminare, iar Auschwitz III-Monowitz a fost în primul rând un lagăr de muncă forțată legat de industria germană.

Lagărul Auschwitz I a fost înființat de Germania nazistă în 1940, în orașul polonez Oświęcim, căruia germanii îi foloseau numele Auschwitz. Primele transporturi importante au fost formate în principal din prizonieri politici polonezi. Au urmat prizonieri de război sovietici, membri ai rezistenței, romi, evrei și alte persoane persecutate de regimul nazist.

Pentru lagăr au fost folosite inițial clădirile unei foste cazărmi poloneze. De aceea Auschwitz I arată diferit de imaginea pe care o asociem de obicei cu Auschwitz. Aici predomină clădirile solide din cărămidă, dispuse ordonat de-a lungul unor alei. Deasupra intrării a fost montată inscripția Arbeit macht frei – Munca te face liber. Cinismul formulei a făcut-o unul dintre simbolurile sistemului concentraționar nazist.

Auschwitz I a fost centrul administrativ al complexului. Aici s-au aflat comandamentul SS, închisoarea internă și locurile de execuție. Tot aici s-au făcut în 1941 primele experimente de ucidere în masă cu Zyklon B, asupra prizonierilor de război sovietici și a unor prizonieri polonezi bolnavi. Ulterior a fost amenajată o cameră de gazare și un crematoriu.

În 1941, germanii au început construirea unui lagăr mult mai mare la aproximativ trei kilometri, lângă satul Brzezinka. Acesta a devenit Auschwitz II-Birkenau. Birkenau a avut o dublă funcție: lagăr de concentrare și, începând din 1942, principalul centru al exterminării în masă din complexul Auschwitz. Aici imaginea este complet diferită. Complexul se întindea pe aproximativ 175 de hectare și cuprindea peste 300 de barăci și alte clădiri. Multe barăci din lemn au dispărut; au rămas coșurile și fundațiile lor, ceea ce explică aspectul actual al câmpului. În 1943–1944 au funcționat patru mari instalații de exterminare, crematoriile II–V, dotate cu camere de gazare.

Imaginea căii ferate care trece prin poarta Birkenau provine mai ales din ultima perioadă a funcționării lagărului. În 1944, linia a fost prelungită în interior, până la o rampă unde soseau trenurile cu deportați. La coborârea din vagoane avea loc selecția. Medicii SS decideau într-un timp foarte scurt cine era considerat apt pentru muncă. Cei selectați pentru muncă deveneau prizonieri ai lagărului. Ceilalți – în special copii, bătrâni, bolnavi și numeroase femei cu copii – erau trimiși direct spre camerele de gazare. Din acest motiv, o mare parte dintre oamenii deportați la Auschwitz nu au primit niciodată număr de prizonier și nu au fost înregistrați individual în evidențele lagărului.

Istoricii Muzeului Auschwitz estimează că aproximativ 1,3 milioane de persoane au fost deportate la Auschwitz. Aproximativ 1,1 milioane au fost ucise.

Dintre victime, aproximativ:

• 1 milion au fost evrei;
• 70.000–75.000 au fost polonezi neevrei;
• 21.000 au fost romi;
• 15.000 au fost prizonieri de război sovietici;
• 10.000–15.000 au aparținut altor grupuri și naționalități.

Auschwitz a devenit astfel cel mai mare centru de exterminare al Germaniei naziste.

Când Armata Roșie s-a apropiat la sfârșitul anului 1944, SS-ul a început să distrugă dovezile crimelor. Documente au fost arse, iar instalațiile de exterminare de la Birkenau au fost demontate sau aruncate în aer. În ianuarie 1945, aproximativ 56.000 de prizonieri au fost evacuați din complexul Auschwitz și din sublagăre, majoritatea fiind obligați să pornească spre vest în ceea ce au devenit cunoscute drept marșurile morții. Mii au murit pe drum. La 27 ianuarie 1945, trupele sovietice au intrat în Auschwitz și au găsit aproximativ 7.000 de prizonieri rămași în lagăre. În 1947, Polonia a creat muzeul pe teritoriul fostelor lagăre Auschwitz I și Auschwitz II-Birkenau. Din 1979, situl se află în patrimoniul UNESCO.

Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura

Auschwitz I

• Poarta „Arbeit macht frei” – intrarea devenită simbolul lagărului.
• Blocurile din cărămidă – fostele cazărmi transformate în spații pentru prizonieri; astăzi adăpostesc expozițiile muzeului.
• Block 11 – închisoarea din interiorul lagărului; celule de pedeapsă și locul primelor experimente de ucidere în masă cu Zyklon B.
• Zidul Morții – între blocurile 10 și 11; aici au fost executați prin împușcare mii de prizonieri, în special polonezi.
• Expozițiile cu bunurile deportaților – valize, încălțăminte, ochelari, obiecte personale și alte bunuri confiscate la sosire.
• Camera de gazare și Crematoriul I – singura instalație de acest tip de la Auschwitz păstrată în mare parte; unele elemente au fost reconstruite după război.
• Casa comandantului Rudolf Höss – se află lângă lagăr; Höss a fost executat în 1947 în apropierea fostului crematoriu.

Auschwitz II-Birkenau

• Poarta principală și calea ferată – imaginea emblematică a Birkenau.
• Rampa de selecție – locul unde, în ultima perioadă a deportărilor, oamenii erau coborâți din trenuri și selecționați.
• Vagonul de marfă – amplasat pe rampă ca element memorial.
• Barăcile – unele din cărămidă, altele din lemn; de observat priciurile și condițiile elementare în care erau înghesuiți prizonierii.
• Întinderea lagărului – aici merită privit ansamblul. Dimensiunea Birkenau spune mai mult decât orice clădire individuală.
• Ruinele crematoriilor II și III – SS-ul le-a distrus înainte de evacuarea lagărului; au fost păstrate ca ruine.
• Monumentul Internațional al Victimelor – ridicat între ruinele crematoriilor II și III.
• Plăcile comemorative – același text în numeroase limbi ale victimelor deportate aici.

Partea a treia – Ce a ieșit

Dacă ar fi fost după mine, nu aș fi vizitat Auschwitz. Evit pe cât pot locurile în care s-au petrecut tragedii mai presus de ceea ce te aștepți să poată face omul. Nu pentru că le-aș considera lipsite de importanță sau pentru că aș prefera să nu știu ce s-a întâmplat. Dimpotrivă, cred că trebuie cunoscute. Numai că nu simt nevoia să mă aflu fizic în locul suferinței pentru a-i înțelege realitatea. Auschwitz se afla însă în programul grupului, așa că am mers.

Și de data aceasta am avut un ghid local, iar vizita a urmat traseul stabilit prin Auschwitz I și apoi prin Birkenau. Pe lângă informațiile istorice, el ne-a spus trei povești. Una aparținea locului, alta provenea din mărturia unei supraviețuitoare, iar a treia făcea parte din propria sa familie. Ele mi-au rămas în minte mai bine decât șirul de date și cifre.

La Auschwitz I am trecut pe sub poarta cu inscripția Arbeit macht frei și am intrat printre clădirile de cărămidă ale fostei cazărmi. Aleile drepte, copacii și blocurile solid construite dau locului o înfățișare aproape obișnuită. Gardurile duble de sârmă ghimpată și foișoarele de pază spun însă ce fusese închis între ele.

Expozițiile din blocuri urmăresc drumul deportaților. O hartă arată întinderea rețelei de transporturi care ajungeau aici din aproape întreaga Europă. Fotografiile surprind sosirile și selecțiile. În vitrine se află cutiile de Zyklon B și bunurile luate oamenilor: pantofi, valize, coșuri, vase, ochelari și obiecte de uz zilnic. Unele valize poartă încă numele și numerele proprietarilor, scrise de oameni care sperau să le găsească din nou.

Muntele de păr omenesc a fost partea cea mai greu de privit. Părul fusese tăiat de pe trupurile victimelor, adunat și pregătit pentru folosire industrială. Întregul proces fusese organizat astfel încât aproape nimic să nu se piardă. Oamenii erau deposedați de bagaje, haine și până la urmă de propriul trup.

În curtea dintre blocurile 10 și 11 se află Zidul Morții, locul unde au fost împușcați mii de prizonieri, în special polonezi. În fața zidului se aflau coroane, flori și lumânări. Alături, Block 11 adăpostise închisoarea lagărului, cu celule de pedeapsă în subsol.

Aici ghidul ne-a spus povestea preotului franciscan Maximilian Maria Kolbe, prizonierul cu numărul 16670. În iulie 1941, după evadarea unui deținut, zece oameni au fost aleși să moară prin înfometare. Unul dintre ei, Franciszek Gajowniczek, a strigat că are soție și copii. Kolbe a ieșit din rând și a cerut să-i ia locul.

Cei zece au fost închiși într-o celulă din subsolul Blockului 11, fără hrană și apă. După mai bine de două săptămâni, Kolbe încă trăia. La 14 august 1941 a fost ucis printr-o injecție cu fenol. Gajowniczek a supraviețuit lagărului și războiului și a murit în 1995, la 93 de ani. Maximilian Kolbe a fost canonizat în 1982 de Papa Ioan Paul al II-lea.

În celula sa arde o lumânare oferită de Ioan Paul al II-lea. Dintre toate obiectele văzute la Auschwitz, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. O lumină mică, într-un subsol întunecat, amintește de un om care a putut încă să aleagă ce face cu propria viață într-un loc construit pentru a anula orice alegere.

Ghidul ne-a vorbit și despre bunicul său, membru al rezistenței poloneze, care fusese închis câteva luni la Auschwitz. N-a transformat povestea într-o lecție separată. A spus-o simplu, la sfârșitul turului. Pentru el, istoria lagărului făcea parte și din istoria propriei familii.

La această poveste se poate adăuga cea a lui Witold Pilecki, ofițer al rezistenței poloneze. În septembrie 1940, Pilecki s-a lăsat prins intenționat într-o razie la Varșovia și a fost trimis la Auschwitz sub identitate falsă. Voia să afle ce se petrecea acolo și să organizeze rezistența din interior.

A creat o rețea clandestină, a adunat informații și a transmis rapoarte către conducerea rezistenței poloneze. Prin aceste rapoarte au ajuns la Aliați unele dintre primele mărturii detaliate despre crimele comise la Auschwitz. În aprilie 1943, după aproape trei ani de detenție, Pilecki a evadat împreună cu alți doi prizonieri. A luptat ulterior în Revolta din Varșovia. După război, autoritățile comuniste l-au arestat, l-au condamnat într-un proces înscenat și l-au executat în 1948.

După Auschwitz I am mers la Birkenau. Calea ferată pătrunde prin poarta principală și înaintează între șirurile de barăci. Multe construcții din lemn au dispărut, dar coșurile lor au rămas înșirate pe câmp. Abia aici se înțelege întinderea complexului.

Într-una dintre barăcile păstrate am văzut priciurile suprapuse, construite pentru a înghesui cât mai mulți oameni. În altă clădire se aflau latrinele comune, un șir lung de găuri într-o platformă de beton. Mii de prizonieri trebuiau să le folosească la ore fixe, în câteva minute, fără intimitate și în condiții sanitare imposibile.

Aici ghidul ne-a spus povestea lui Kitty Hart-Moxon, o evreică poloneză deportată la Auschwitz-Birkenau în 1943, la vârsta de 16 ani. În timpul detenției a trecut prin numeroase detașamente de muncă: a strâns cadavre, a săpat șanțuri, a cărat saci de ciment la calea ferată, a lucrat în infirmerie și mai târziu în Kanada Kommando, unde erau sortate bunurile confiscate deportaților.

Kitty își amintea munca la latrine ca pe una dintre însărcinările ei cele mai fericite. Se afla sub acoperiș, avea acces imediat la toalete și putea găsi sau schimba lucruri care o ajutau să supraviețuiască. În condițiile de la Birkenau, până și latrinele puteau deveni un loc râvnit. Kitty și mama ei au supraviețuit împreună aproape doi ani de lagăr, iar după război s-au stabilit în Anglia. Kitty și-a dedicat apoi o mare parte din viață relatării celor trăite la Auschwitz.

La sfârșit mi-a rămas în minte placa de bronz Homo homini înșurubată pe peretele blocului 11. Titlul trimite la vechea formulă latină Homo homini lupus est – omul este lup pentru om. După Auschwitz, cuvintele acestea nu mai par o simplă figură de stil.

Omul pare să poarte în el un bug străvechi, care supraviețuiește tuturor lecțiilor istoriei. Își schimbă uniforma, lozinca și justificarea, apoi iese din nou la suprafață. Auschwitz ne-a arătat până unde poate ajunge. S-au întâmplat multe de-atunci care ne arată că încă nu s-a lecuit.