Tarnów
Jurnal polonez - capitolul optsprezece

Partea întâi – Pregătirea

Tarnów este un oraș mult mai mic decât Cracovia, dar cu o istorie foarte bine concentrată în centrul vechi. A fost întemeiat oficial în 1330, când regele Władysław I Łokietek i-a acordat lui Spycimir Leliwita, voievod al Cracoviei, dreptul de a organiza aici un oraș după modelul german. Poziția era excelentă: se întâlneau drumurile comerciale care legau teritoriile germane de Rutenia și Ungaria de nordul Poloniei. Planul medieval al orașului s-a păstrat în mare parte până astăzi.

Tarnów nu a fost inițial un oraș regal, ci unul privat, aparținând familiei care și-a luat ulterior numele Tarnowski. Epoca sa de maximă prosperitate a venit în secolul al XVI-lea, sub Jan Amor Tarnowski, mare hatman al Coroanei, comandant militar, politician și unul dintre personajele importante ale Renașterii poloneze. A corespondat cu Erasmus din Rotterdam și s-a ocupat îndeaproape de administrarea și modernizarea orașului.

Atunci centrul medieval a căpătat o puternică înfățișare renascentistă. Primăria din mijlocul pieței a fost remodelată, iar casele negustorilor din jurul Rynekului au primit fațade și arcade caracteristice. Orașul era mic – în secolul al XVI-lea avea aproximativ 1.200 de locuitori în interiorul zidurilor – dar era prosper și cosmopolit. Pe lângă polonezi trăiau aici germani, evrei și chiar o importantă colonie de negustori scoțieni.

Catedrala, aflată foarte aproape de Rynek, își are originile tot în secolul al XIV-lea. Edificiul gotic inițial a fost modificat și extins în repetate rânduri, dar adevărata sa particularitate sunt monumentele funerare ale familiilor Tarnowski și Ostrogski. Sub pardoseală se află și criptele acestora.

În 1772, la prima împărțire a Poloniei, Tarnów a intrat în Imperiul Habsburgic și a devenit parte a Galiției austriece. Paradoxal, perioada austriacă i-a adus și o nouă dezvoltare: orașul a devenit centru administrativ, apoi sediu episcopal, iar în secolul al XIX-lea a fost legat prin cale ferată de Cracovia. În 1870 era al treilea oraș ca mărime al Galiției, după Lwów și Cracovia.

Din Tarnów provine și unul dintre personajele cele mai interesante ale revoluțiilor europene din 1848: Józef Bem. S-a născut aici în 1794, a luptat în insurecția poloneză din 1830–1831, iar în timpul revoluției maghiare din 1848–1849 a devenit comandantul armatei revoluționare din Transilvania. Pentru maghiari a rămas Bem apó – „Tătucul Bem”. Românii din Apuseni, aflați în 1848–1849 de partea opusă a conflictului, nu l-au privit însă cu aceiași ochi. După înfrângerea revoluției s-a refugiat în Imperiul Otoman, unde s-a convertit la islam pentru a putea continua cariera militară și a primit numele Murad Pașa. A murit la Alep în 1850. În 1929, rămășițele sale au fost aduse la Tarnów. Pentru că Bem murise musulman, nu putea fi reînhumat în cimitirul catolic, așa că i s-a construit un mausoleu neobișnuit: sarcofagul se află deasupra unui iaz, sprijinit pe șase coloane. Inscripțiile sunt în poloneză, maghiară și turcă.

Tarnów a avut și o importantă comunitate evreiască. Primele mărturii despre evrei în oraș datează din secolul al XV-lea, iar comunitatea s-a dezvoltat puternic în secolele următoare. În ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, aproximativ 25.000 de evrei reprezentau circa 45% din populația orașului. Astăzi, foarte aproape de Rynek, a rămas bimah – platforma de pe care se citea Tora – fostei Sinagogi Vechi. Sinagoga din cărămidă, construită în secolul al XVII-lea, a fost incendiată de germani în noiembrie 1939; bimah este principala parte rămasă în picioare.

Tarnów mai este legat de Auschwitz printr-un episod important: primul transport în masă de prizonieri polonezi către noul lagăr Auschwitz a plecat din Tarnów la 14 iunie 1940. Cei 728 de prizonieri politici polonezi au fost transportați de aici la Auschwitz. După război, orașul și-a păstrat centrul istoric, iar tocmai dimensiunea redusă îl face ușor de citit: piața, Primăria, Catedrala și fostul cartier evreiesc se află foarte aproape unele de altele.

Partea a doua – La ce ar trebui să casc gura

• Rynek – piața centrală, mică și aproape pătrată.
• Primăria – Ratusz – nucleu medieval, remodelat în Renaștere. Partea superioară are aticul renascentist caracteristic și turnul înalt.
• Casele renascentiste de pe Rynek – mai ales șirul de case cu arcade. Sunt unul dintre motivele pentru care centrul Tarnówului are un aspect diferit de multe dintre orașele poloneze.
• Catedrala Nașterii Maicii Domnului – foarte aproape de Rynek. În interior, lucrurile importante sunt monumentele funerare monumentale ale familiilor Tarnowski și Ostrogski; nu doar arhitectura bisericii.
• Monumentul funerar al lui Jan Tarnowski – de reținut numele, pentru că el este omul din spatele marii perioade renascentiste a orașului.
• Bimah fostei Sinagogi Vechi – la câteva minute de Rynek. Patru coloane rămase aproape singure după distrugerea sinagogii în 1939.
• Strada Żydowska – vechea stradă evreiască, tot lângă piață; merită măcar traversată dacă traseul o permite.
• Mausoleul lui Józef Bem – în Park Strzelecki.

Partea a treia – Ce a ieșit

De la generalul Bem am continuat spre Catedrala Nașterii Maicii Domnului. Clădirea din cărămidă, cu turnul ei înalt, părea destul de sobră din exterior, dacă ignorai intrarea metalică aglomerată cu sfinți, îngeri și episcopi.

Înăuntru însă, catedrala era ocupată aproape cu forța de două monumente funerare uriașe. Cel renascentist, înalt de aproape paisprezece metri, îi comemorează pe hatmanul Jan Tarnowski și pe fiul său, Jan Krzysztof. Sarcofagele și figurile lor sunt din marmură roșie ungurească, iar reliefurile amintesc victoriile militare ale hatmanului.

Pe partea cealaltă se ridică monumentul familiei Ostrogski. Prințul Janusz Ostrogski și prima sa soție, Zuzanna Serédi, apar îngenuncheați sub scena Răstignirii, într-o construcție întunecată și încărcată, în care marmura, coloanele și statuile se îngrămădesc până aproape de boltă. Pentru un orășel care nu promitea mare lucru, Tarnów începuse deja să livreze cam multă istorie pe metrul pătrat.

În jurul catedralei se păstrează câteva clădiri vechi ale capitlului. Cea din cărămidă este Casa Mikołajowski, ridicată în 1524 și considerată cea mai veche casă din Tarnów. Astăzi face parte din Muzeul Diecezan. Pe ușa unei clădiri alăturate am observat numele corului de băieți al catedralei, Pueri Cantores Tarnovienses, iar deasupra intrării stătea un mic Hristos Îndurerat.

Lângă catedrală se ridică și statuia papei Ioan Paul al II-lea, realizată de Bronisław Chromy și dezvelită în 1981, pe când papa era încă la începutul pontificatului. A fost una dintre primele statui care i-au fost dedicate. Șase ani mai târziu, Ioan Paul al II-lea a venit el însuși la Tarnów.

Din Piața Catedralei am ieșit direct în Rynek, o piață mică și aproape goală la acea oră. Pe una dintre laturi se aliniau casele renascentiste cu arcade și fațade colorate. Două dintre ele, ușor de recunoscut după inscripția Muzeum, adăpostesc astăzi Muzeul de Istorie a orașului Tarnów și a regiunii.

În centrul pieței se află Primăria. Clădirea a apărut în Evul Mediu, iar în secolul al XVI-lea a primit înfățișarea renascentistă de astăzi, cu turnul înalt și aticul crenelat, împodobit cu paisprezece mascaroni de piatră.

De lângă piață am coborât pe Wielkie Schody, scara largă construită pe traseul unei vechi ieșiri prin zidurile orașului. Personajul care supraveghează treptele și pe care l-am luat drept un bust este tot un maszkaron, inspirat de măștile de pe Primărie. Capul de piatră a fost instalat în 1936, iar tradiția locală îl asociază cu Spycimir Leliwita, cel care a obținut pentru Tarnów drepturile de oraș.

La capătul scărilor am ajuns în Burek, vechea piață a orașului, printre tarabe și florării. Acolo m-a întâmpinat flașnetarul de bronz, cu papagalul pe umăr și kataryńka în față. Statuia amintește de flașnetarii care veneau înainte de război să cânte în târg. Se pare că locuitorii din jur nu gustau întotdeauna programul artistic și au cerut în repetate rânduri autorităților să-i mai rărească. Flașnetarul de astăzi nu poate fi alungat atât de ușor. Stă acolo din 2014 și are chiar în instrument un mecanism care cântă.

De la Burek m-am întors spre orașul vechi și am ajuns în fostul cartier evreiesc, în zona străzilor Żydowska și Wekslarska. Înainte de război, evreii reprezentau aproape jumătate din populația orașului, iar casele înguste, curțile și prăvăliile cartierului ocupau o parte importantă din centrul Tarnówului.

Într-o mică piață dintre case se păstrează bima Vechii Sinagogi. Construcția care seamănă astăzi cu un foișor de cărămidă se afla inițial în centrul sălii de rugăciune și susținea podiumul de pe care era citită Tora. Sinagoga de piatră a fost ridicată în jurul anului 1630, pe locul uneia mai vechi din lemn. Germanii au incendiat-o la 8 noiembrie 1939, apoi i-au aruncat în aer zidurile și le-au demolat. Dintre toate a rămas numai bima, cu cele patru coloane și câteva urme ale vechii decorații. Acoperișul care o protejează a fost adăugat în 1987.

Pe zidul unei case din apropiere am găsit și Drzewo Sprawiedliwych, Arborele Drepților. Ramurile sale metalice poartă numele unor oameni legați de Tarnów care au salvat evrei în timpul războiului. Panourile cu fotografii vechi arată ce s-a pierdut: sinagogile, străzile aglomerate și comunitatea care a dat cândva o bună parte din viața orașului. Am mai trecut pe lângă ziduri de cărămidă și prin pasaje înguste, rămase prinse între casele cartierului vechi.

Autocarul nostru era parcat lângă o zonă verde care mi s-a părut, la prima vedere, o singură piață mare cu statui. În realitate, erau două parcuri învecinate, Plac Drzewny și Plac Ofiar Stalinizmu. Cum mai aveam puțin timp la dispoziție, m-a ros curiozitatea să aflu cine erau personajele și ce reprezenta pictura murală aflată pe o clădire din apropiere.

Statuia de pe Plac Drzewny îl reprezintă pe Wincenty Witos, unul dintre conducătorii mișcării țărănești poloneze și de trei ori prim-ministru al Poloniei. S-a născut la Wierzchosławice, lângă Tarnów, așa că orașul îl consideră unul dintre oamenii locului. Pe soclu scrie: „Cel mai mare bine este o patrie liberă”.

Cealaltă compoziție, mult mai dramatică, este Monumentul Victimelor Stalinismului. Femeia din bronz personifică Polonia, iar din trupul ei se ridică trei vulturi. Monumentul a fost inaugurat la 17 septembrie 2000, în amintirea celor uciși sau persecutați de regimul stalinist între 1939 și 1956.

Pictura murală poartă inscripția Bohaterowie Zadwórza, 17 VIII 1920 – „Eroii de la Zadwórze, 17 august 1920”. Polonia reapăruse pe hartă în 1918, după mai bine de un secol de împărțire între imperiile vecine, iar granițele sale din est încă erau disputate. Între 1919 și 1921, polonezii au purtat un război cu Rusia bolșevică, a cărei Armată Roșie încerca să înainteze spre vest și să ducă revoluția comunistă mai departe în Europa.

În august 1920, în timp ce grosul trupelor sovietice se îndrepta spre Varșovia, Armata I de Cavalerie înainta spre Lwów. Era comandată de Semion Budionnîi, un fost subofițer țarist trecut de partea bolșevicilor, care avea să devină mai târziu mareșal al Uniunii Sovietice și apropiat al lui Stalin. Cavaleria sa era una dintre cele mai temute forțe ale Armatei Roșii.

La Zadwórze, în apropierea Lwówului, peste trei sute de voluntari polonezi, mulți dintre ei foarte tineri, au încercat să oprească înaintarea acestei armate. Au rezistat aproape unsprezece ore în fața unor forțe mult mai numeroase, iar cei mai mulți au murit. Sacrificiul lor a întârziat cavaleria lui Budionnîi, motiv pentru care lupta a rămas în memoria polonezilor sub numele de „Termopilele poloneze”. Băiatul și fata desenați în fața panoramei Lwówului îi amintesc pe acești tineri apărători.

Tarnów m-a zăpăcit cu o așa mare concentrare de istorie pe metru pătrat. Orașul s-a dezvoltat la răscrucea drumului care lega Cracovia de Lwów cu cel care cobora din nordul Poloniei spre Ungaria, prin trecătorile Carpaților. Pe aici au circulat mărfuri și negustori, dar și armate, refugiați, idei și revoluții. Poziția care a adus orașului prosperitate l-a așezat, inevitabil, și în calea marilor conflicte din Europa Centrală.

Tarnów a rămas în același timp suficient de mic și de bine păstrat pentru ca urmele tuturor acestor treceri să se îngrămădească în câteva străzi. La toate acestea se adaugă, desigur, și pasiunea polonezilor de a fixa aproape fiecare episod într-o statuie, o placă sau o pictură murală.