Primul weekend petrecut în Franța. Încotro s-o apuc? Dacă Bucureștiul nu e totuna cu România, cu atât mai mult Franța nu are cum să fie doar Paris. Tare-aș mai dori să hoinăresc prin toată țara, dacă s-o putea. Primul gând a fost să plec spre Bretania dar până la urmă am ajus în cealaltă parte a Franței, în Alsacia, păcălită fiind de prognozele meteo. Într-o zi și un pic am apucat să văd câte ceva din Strasbourg și Colmar, să testez o tarte flambée cu șuncă și cu ceapă (specialitate alsaciană) acompaniată cu un pic de vin alb de prin partea locului, să ronțăi niște biscuiți tradiționali și să mai aflu una, alta despre acest colț de lume.
Deși între Strasbourg și Paris sunt aproape 400 de kilometri, distanța poate fi acoperită în doar două ore și ceva cu TGV-ul. Biletul dus-întors l-am luat din vârful patului cu ajutorul aplicației Voyage-sncf, așa că în privința asta n-am avut nici o bătaie de cap. Plecarea la 8:25 din Garre de l’Est, sosirea la 10:44 în gara centrală din capitala alsaciană, drum direct și fără oprire. Boierie curată.
Ajunsă la destinație am lăsat hotelul pentru mai târziu dornică fiind de explorare. Burgul cel vechi de la încrucișarea de drumuri (căci de aici îi vine numele: strasse = drum + burg = oraș) se înghesuie tot în Grande Île, o mare insulă formată de brațele râului Ill. Aici sunt dealtfel și majoritatea punctelor de interes ale orașului. Aici e catedrala și casele cele vechi cu scheletele de lemn la vedere. Tot aici sunt și principalele muzee. În jurul marii insule au răsărit cu timpul cartiere noi. După războiul din 1870, prusacii au ridicat Neustadt, un loc plin cu palate impozante ce trebuiau să demonstreze superioritatea germană. Le-am zărit doar de departe, m-a tentat mai mult să mă învârt prin Grande Île. Orașul modern s-a lățit și mai mult, de-a înghițit și satele din împrejurimi. Acum ajunge până la Rin, iar cine dorește, poate trece ușor granița în Germania pe un pod pietonal. Trăiască reconcilierea franco-germană.
De la gară și până la catedrală nu se face mai mult de jumătate de oră în pas lejer. Dar cum m-am speriat foarte de străduța supra aglomerată în care nimerisem, plină cu vechituri scoase la vânzare, am cârmit-o la dreapta, spre barajul lui Vauban. Am nimerit ușor după ce-am trecut de ecluze. Barajul nu e spectaculos pe dinafară, probabil chestiile interesante sunt sub apă, dar cine se urcă pe el are parte de o frumoasă perspectivă asupra cartierului numit La Petite France și a orașului din spatele lui.
La Petite France e un cartier foarte pitoresc. Plin cu case tradiționale, vechi de prin secolele 16 și 17, e un magnet turistic. Ajută la asta și mulțimea de restaurante și magazine cu flecuștețe de dus acasă ca amintire. Aș aminti doar două picanterii legate de acest cartier. Unu. Numele îi vine de la o boală nu foarte onorabilă, adusă în oraș de trupele franceze ale Regelui Soare, sifilisul. Pe nemțește boala se cheamă Franzosenkrankheit = boala franțuzească. În cartier se găsea pe vremuri un spital ce trata așa ceva. Și doi. Se spune că într-o casă din acest cartier a locuit Goethe pe când studia dreptul la Universitatea din Strasbourg și pe când o vrăjea pe frumoasa alsaciană Friederike Brion.
Mai departe. Era cazul să trec și pe la catedrală. În drum însă am fost ademenită de acordurile de orgă ce se auzeau în Biserica Saint Thomas. Numai bine să-mi mai odihnesc picioarele.
În Piața catedralei era puhoi de lume, cum era de așteptat. Dar cum e suficient de mare, nu ne-am călcat în picioare. Mai greu era de găsit un loc la restaurantele din preajmă.
Catedrala m-a impresionat cel mai tare. Mai ales exteriorul. E imensă iar zidurile îi sunt împodobite cu o mulțime de statuete. O dantelărie în piatră roz adusă din munții Vosgi.
După vizita în catedrală am pornit spre alte colțuri ale Grande Île, neexplorate încă. Descoperirile, în fotografiile de mai jos.
Atinsesem toate obiectivele pe care doream să le văd și încă mai era ceva timp până la înserare. Ca să-l umplu cumva, m-am lăsat ademenită de un tur cu vaporașul. Mi-a plăcut, și nu mi-a plăcut. Punctele pozitive ar fi astea. Am primit o mică hartă pe care erau marcate toate punctele de interes turistic. Am auzit povești pitorești despre locurile pe lângă care treceam. M-am odihnit nițel după atât umblat. M-am distrat în ecluză, pe când așteptam să fim ridicați le nivelul apei din fața noastră – eram ca maimuțelele la grădina zoologică, o mulțime de lume stând deasupra noastră și admirând cum crește apa. Ce nu mi-a plăcut. Multe din clădirile despre care se povestea, erau hăt departe, în afara razei noastre vizuale. Unele erau departe de râu, altele erau sus pe mal, atât de sus că nu se zăreau defel. Dar pentru o introducere într-ale Strasbourgului, e bună și o plimbare cu vaporașul.
Pe la sfârșitul micii noastre croaziere timpul se stricase semnificativ. Vântul începuse să bată supărat, norii se adunaseră amenințători. Abia am așteptat să ajung iar la țărm. Era timpul să mă duc la hotel, să văd dacă nu va trebui să dorm pe străzi la noapte. Până să ajung, începuse ploaia.
Aș mai fi vrut să savurez orașul la amurg. Iluminate strategic, clădirile au un farmec aparte. Iar fotografiile pot ieși forte frumoase în ora albastră. Mi-am luat inima în dinți și-am ieșit în ploaie și frig. Dar n-am putut sta prea mult, din păcate. Mă udasem ciuciulete pe pantaloni, bocancii musteau de apă și moralul scădea cu fiecare baltă în care călcam. M-am retras repede la hotel până nu-mi stricam buna impresie pe care mi-o lăsase orașul.
Dar era doar sâmbătă seara. Mai aveam la dispoziție o jumătate de zi de hoinăreală.
Fii primul care comentează