Dijon

Am ajuns în Dijon într-o sâmbătă de septembrie, pe înserat, cu bateriile proprii și personale cam descărcate. Cheful de hoinărit prin oraș era la cote minime, așa că am hotărât să mă duc direct la hotel. Recunosc, mă rodea puțin și curiozitatea pentru că îmi arvunisem loc de dormit într-o fostă mănăstire – Odalys Les Cordeliers. Urma să-mi petrec noaptea burgundă în chilie de călugăriță.

Vrând-nevrând drumul de la gară la hotel mi-a prilejuit un mic tur pietonal de oraș. Am lăsat în urma catedrala Saint-Bénigne – așezată în mod surprinzător, excentric față de centrul orașului – și alte două biserici: Saint Philibert (dezafectată) și Saint-Jean (transformată în teatru). Introducerea într-ale orașului se potrivea mănușă cu rezervarea mea.

Ajunsă la destinație m-am grăbit să culeg de la recepție toate pliantele cu invitații la tururi de degustare a vinului și m-am retras în chilie dornică să studiez oferta și să găsesc unul pe care să-l înghesui în timpul meu drămuit. Ghinion, nu se potrivea niciunul, drept urmare am fost nevoită să mai adaug o liniuță pe lunga mea listă de dorințe călătoare – o hoinăreală leneșă de-a lungul întregii Côte-d’Or a Burgundiei. Offf… , ce-o să mă fac cu lista asta, e buclucașă rău, are prostul obicei de-a se tot lungi în loc să scadă.

După un ceas de leneveală bateriile se încărcaseră la loc și cum noaptea era încă departe am plecat într-o scurtă misiune de recunoaștere. Concluzia la care am ajuns a fost că Dijon părea un orășel ușor de cucerit într-o jumătate de zi, atât cât aveam eu la dispoziție, puteam merge liniștită la culcare.

A doua zi de dimineața am luat-o de la capăt. La început m-am plimbat alandala pe străzi pustii, încâlcite, încercând să deslușesc logica așezării clădirilor ce le străjuiau. N-am găsit niciuna. Părea că un arhitect cu un ciudat simț al umorului a strâns în pumn toate casele astea ca pe niște zaruri, le-a amestecat bine și-apoi le-a lăsat să cadă la întâmplare. Căsuțe gotice cu schelet de lemn stăteau liniștite lângă palate renascentiste sau baroce. Clădiri art nouveau se ițeau fără jenă lângă frumoase fațade clasice. Un amestec demn de București, nu de un oraș franțuzesc. Pitoresc dealtfel.

Abia în fața fostului Palat Ducal am observat marcajele arămii încastrate în pavajul străzii și bufnița ochioasă ce mă îndemna s-o urmez. Mi-am amintit de cadetul Roussell întâlnit în ziua precenentă în Auxerre, așa că m-am dus direct la oficiul de turism să mă dumiresc care-i treaba cu bufnița asta. M-am pricopsit cu o cărticică numită „Les parcours de la chouette” și cu ordine în viață. Gata cu hoinărelile bezmetice prin oraș, de-acum știam ce-aveam de făcut. Expediția dijoneză s-a spart în două jumătăți – plimbarea făcută cu bufniță și fără bufniță.

Mănăstirea mea de-o noapte – Appart’Hôtel Odalys Les Cordeliers
Palais des ducs et des Etats de Bourgogne – pe înserat
Dijon Rue Charrue – dis de dimineață
pe străzi pustii de duminica dimineața
Aici am descoperit Bufnița de Dijon

Chiar dacă n-am urmat toate parcursurile propuse în ghid, chiar dacă m-am lăsat ademenită pe ici pe colo  să ies de pe traseu și să casc gura în voie le ce mi se părea interesant, La Chouette de Dijon mi-a fost de un real ajutor. Fără ea nu eram în stare să-mi optimizez plimbările și lăsam pe dinafara o mulțime de locuri demne de atenție.

Palais des ducs et des Etats de Bourgogne

Am început vizitele cu fostul Palat al Ducilor de Burgundia, reconvertit în Palatul Stărilor Generale. Era cam bandajat din pricina lucrărilor de restaurare, dar am răzbătut până la urmă. Am intrat aici în Musée des Beaux-Arts, pentru a-mi face o idee despre mult vestita bogăție a ducilor de Burgundia, și pe urmă am urcat în Tour Philippe le Bon pentru a intra în papuci de pair al Franței și-a privi lumea de la înălțime. Turnul l-am putut cuceri doar alăturându-mă unui tur organizat cu ghid, prilej bun de-a afla câte ceva despre zbuciumata istorie a celor patru duci de Valois ai Burgundiei.

Buclucași tare acești duci. Deși erau verișori buni cu regii Franței au reușit să-și făurească pe cont propriu unul dintre cele mai bogate domenii ale Europei, concurent serios al oricărui regat dimprejur. Cei patru magnifici au fost …

Filip cel Îndrăzneț (1342 – 1404),  Philippe II le Hardi  pe numele lui franțuzesc, a fost fiul cel mai mic al regelui Jean le Bon al Franței. Pentru a nu ajunge un muritor de foame aflat la mila fratelui său, viitorul rege al Franței, a primit ca apanaj de la tatăl său ducatul Burgundiei. Supranumele și l-a adjudecat la vârsta de paispezece ani, din pricina înverșunării cu care a luptat împotriva englezilor la Poitier. La vârsta însurătorii s-a gândit să-și rotunjească veniturile și s-a căsătorit cu bogata moștenitoare a ducatului de Flandra. Cei doi au fost fondatorii dinastiei ce-avea să dea atâta bătaie de cap regilor Franței și mai apoi, Habsburgilor.

Ioan fără Frică (1371 –  1419), sau Jean I sans Peur, a fost fiul și moștenitorul lui Filip. S-a amestecat fără prea mari inhibiții în politica Franței, trăgând turta pe spuza lui pe vremea când verișorul său Carol al 6-lea dădea semne de nebunie. Iureșul evenimentelor l-au făcut să ordone asasinarea altui văr, Louis d’Orléans, fratele mai mic al regelui și principalul său rival. Drept pedeapsă, a fost la rândul său asasinat. Supranumele și l-a câștigat în cruciadă, într-un eveniment ce-l aproprie de istoria noastră românească. Ioan a luptat, fără frică, în bătălia de la Nicopole din 25 September 1396, alături de armata lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. În ciuda bravurii ducelui de Burgundia creștinii au mâncat atunci o bătaie zdravănă de la turcii lui Baiazid Fulgerul. Ei…, dar altă făină se măcina la moară dacă înfumurații cavaleri ascultau sfaturile lui Mircea cel Bătrân domnul Țării Românești. Pentru că n-au făcut-o, Ioan a fost luat în captivitate și-a trebuit mai apoi să-și golească visteria pentru plata răscumpărării.

A urmat la rând Filip cel Bun (1396 – 1467), Philippe III le Bon, cel mai extravagant dintre cei patru magnifici. A fost un foarte bun administrator al domeniilor sale, un patron al artelor, dar și un fustangiu notoriu. Pe vremea lui curtea burgundă ajunsese cea mai bogată și mai sofisticată din Europa. Filip fost, printre altele, sponsorul lui Jan van Eyck. A înființat ordinul cavaleresc al Lânii de Aur, a cărui colane le-am admirat în tezaurul vienez al habsburgilor. Din păcate aura strălucitoare i-a fost pătată de prinderea și predarea Ioanei d’Arc englezilor. Ducele Burgundiei era certat pe-atunci cu verii francezi și se aliase cu dușmanul.

Carol Temerarul (1433 – 1477), Charles Ier le Téméraire, a încheiat șirul ducilor de Valois ai Burgundiei. Cronicile îl amintesc ca pe o personalitate austeră, virtuosă dar nemiloasă, pioasă și castă, cu un simț exacerbat al onoarei. Dac-ar fi să traduc pe limba mea, un personaj cam țeapăn căruia nu-i ajungeai nici cu prăjina la nas.  A luptat întreaga viață pentru a asigura stabilitatea moștenirii sale și a menține sub controlul său „culoarul” ce unea domeniile sale burgunde de cele flamande. A murit în floarea vârstei, în bătălia de la Nancy, pe pământ loren. A lăsat în urmă un singur moștenitor, o fată, personajul meu preferat în toată această poveste lungă de bătălii și trădări.

Maria de Burgundia a fost o tânără și delicată prințesă pe capul căreia a căzut pe neașteptate un ducat bogat din care toți vecinii vroiau să muște o bucată. Pentru a supraviețui vremurilor a trebuit să se mărite în grabă cu un protector suficient de puternic, în stare să-i apere moștenirea. Nu i-a prea reușit. Regele Franței și-a adjudecat repede, cu ajutorul armelor, Dijonul și ducatul burgund. S-a pripit, pentru că după cum a mărturisit chiar el, restul vieții s-a zgâriat pe ochi că  nu i-a venit idea de a-și însura moștenitorul cu Maria. Mai diplomați, habsburgii l-au trimis în pețit pe Maximilian. În urma căsătoriei au câștigat pentru coroana lor Flandra și Țările de Jos.

Maria însă n-a apucat să se bucure de dinastia pe care avea să o întemeieze pentru soțul său. A murit la vârsta de 25 de ani în urma unui accident de călărie.

din nou Palais des ducs et des Etats de Bourgogne
… și-un detaliu cu fântâni
Printre colecțiile de artă ale palatului ducal
Cei 4 duci Valois ai Burgundiei
… și mormintele unora dintre ei
un îngeraș bosumflat
bocitorii de la mormintele ducilor
Acoperișuri burgunde – toits bourguignons – din plăci de teracotă multicoloră
Place de la Libération – din turnul palatului ducal

Rue de la Liberté

După ce-am încheiat incursiunea în istoria ducilor de Burgundia, ghidul meu înaripat m-a trimis la plimbare de-a lungul lui Rue de la Liberté, o stradă (acum) pietonală  ce leagă Place de la Libération de Parc d’Darcy. Am să îngrămădesc sub fotografii explicațiile pe care mi le-a șoptit la ureche.

de-a lungul lui Rue de la Liberté. În stânga un mulaj al unui arbore – un obiect de artă (n-am prea priceput de ce)
Place François Rude – domnul Rude a fost un sculptor renumit, autorul (printre altele) a basoreliefurilor de pe Arcul de Triumf din Paris
sau Place du Bareuzai – din pricina tânărului din vârful fântânii. După stoarcerea atâtor struguri s-a ales cu șosete roșii (bas roses)
La încrucișarea de drumuri pe nume „Le coin du miroir”. Un colț e păzit de bătrânica „La maison aux trois visages”
Iar un alt colț – de-o făloasă „échauguette” cu blazon a lui Hôtel Millière. Adică locul de gardă. În franceza veche exista cuvântul escargaiter = a păzi de unde li s-a tras numele acestor excrescențe pitorești ale clădirilor.
L’hôtel des Postes – un pic de art nouveau
… cu un cocoș galic cățărat pe frontispiciu
În spatele poștei – ceva mai mult art nouveau – casa cu pălării asiatice
în Place Darcy
Parc Darcy
Place Darcy

Rue des Forges

O altă stradă spre care mi-a îndreptat pașii ghidul înaripat a fost rue des Forges. Aici am dat peste numeroase hôtel particulier, adică reședințe somptuase ale nobililor de odinioară. Am să repet înghesuirea explicațiilor sub fotografii, povestea asta e deja prea lungă.

Hôtel Aubriot – hôtel particulier din sec xiii
Hôtel Aubriot –
Maison Maillard – construită în 1561 pentru primarul orașului Jean Maillard
Église Notre-Dame de Dijon
… cu-ale sale brâuri de gargui aliniate
care o adăpostește pe Notre-Dame de Bon-Espoir – icoana ce i-a scăpat pe cei din Dijon de habsburgi, în timpul unui asediu.
Și iacăt-o pe adevărata La Chouette de Dijon. E o mică garguie de pe partea nordică a bisericii Notre-Dame. Nimeni nu mai ține minte din ce motiv a aterizat aici. Dar e convinsă că Bufnița poartă noroc celui ce-o mângâie (neaparat cu mâna stângă, cea de lângă inimă) și-și spune în gând o dorință
La Maison Millière – căsuță gotică à colombages supraviețuitoare din secolul  xv – chiar în spatele bisericii Notre Dame
… ce s-a pricopsit prin 1900 și ceva cu două personaje pe acoperiș
La Maison Millière – comitetul de întâmpinare de la intrare
Tot în spatele bisericii – Prilej pentru o degustare iute muștar – La Moutarderie Edmond Fallot
Hôtel de Vogüe – construit în 1614
La o piață mai specială – a fost construită de Alexandre Gustave Eiffel pentru orașul său de baștină
Ca să fie clar în ce fel de ținut ne aflăm
din nou în Place de la Libération. Am stat și eu la o masă, cu gândul să încerc o porție de melci. Dar n-am avut curaj și până la urmă am mâncat altceva
Le-am fotografiat si eu pe toate

Cathédrale Saint-Bénigne de Dijon

Timpul a zburat pe nesimțite în compania Bufniței din Dijon. Puținul rămăs până la plecarea trenului l-am petrecut în catedrala Saint-Bénigne de Dijon, că tot era în drum spre gară. Interiorul bisericii nu m-a impresionat din cale afară. Abia după ce-am coborât în cripte, sub nivelul străzii de astăzi, mi-am zis c-a meritat să trec și pe-aici.

Am găsit acolo o rotondă, o „minune a artei romanice” – după cum îmi spunea hârtiuța cu explicații primită o dată cu biletul de intrare – și presupusul mormânt al lui Benignus, sfântul patron al orașului.  Mi-am putut trage sufletul în liniște, la răcoare și face o recapitulare despre toate lucrurile minunate pe care le-am descoperit în Dijon.

Cathédrale Saint-Bénigne de Dijon

Cathédrale Saint-Bénigne de Dijon – rotonda de sub pământ
tot acolo
Cathédrale Saint-Bénigne de Dijon

După care a urmat un pa și la revedere …

Despre AncaHM Articolele 667
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.