Sâmbătă 25 iunie. După atâta hoinăreală prin Parcul Natural Regional Luberon sosise vremea să mă îndrept spre altă destinație. Nu c-aș fi epuizat subiectele. Nici pomeneală, ar mai fi fost multe de văzut, de încercat. Dar tare mi-am dorit să trag o raită și prin Parcul Natural Regional Alpilles, să vizitez Saint Remy și Les Baux en Provence. Ziua începea să dea semne de oboseală, ca și mine dealtfel, dar am hotărât să profit de caii putere ai Giuliettei și să mă aventurez spre sud. Până să se înnopteze mai erau câteva ceasuri bune.
Pot spune că pe Saint Remy doar l-am mirosit nițel. M-am învârtit cel mult un ceas pe străduțele din centru iar apoi am plecat mai departe. Ce-am învățat în scurta mea escapadă?
În Evul Mediu, înainte ca Provence să fie alipită Franței, în Saint Remy trăia o mare comunitate evreiască din rândul căreia a răsărit Nostradamus. Călătorul zilelor noastre îi poate zări bustul deasupra lui La Font Vieio.
Într-un hotel din Saint Remy a fost compusă opera Mireille. Charles Gounod a fost vrăjit de poemul scris de Frederic Mistral în limba òc, și-a decis să vină în Provence pentru a-l pune pe note.
M-ar fi tentat să trec pe la Saint-Paul de Mausole, abația transformată în spital psihiatric unde a fost tratat Van Gogh. Și unde a pictat o grămadă din celebrele lui tablouri. Dar am renunțat.
Cam atât despre Saint Remy.
PS. Dar până să ajung în Saint Remy am dat peste ceva interesant. La momentul întâmplării n-am priceput nimic. Abia după cercetări îndelungate pe internet am deslușit misterul celor văzute.
Într-un giratoriu ne-a tăiat calea un echipaj al poliției ce ne-a oprit din drum. Ce să fie ? Accident? Nu. Era o procesiune.
În frunte câteva amazoane călare pe cai albi. După ele un șir interminabil de cai grei, de tracțiune, îmbrobodiți cu straie de sărbătoare. Pe lângă ei patrulau băieți alb-albaștri. După câteva minute, în coada convoiului a apărut un car verde-nflorat din care își ițeau capetele alte personaje albe. Am înșfăcat repede aparatul foto și-am imortalizat momentul așa cum s-a putut, de la volanul mașinii.
Mai târziu am descoperit că văzusem un Carreto Ramado ce participa la procesiunea de Saint Eloi.
Care sfânt e patronul orfevierilor ( a fost și el unul, demult de tot pe la anul 600 înainte de-a ajunge episcop în Noyon ), al potcovarilor, al fierarilor, al meșterilor ce făceau căruțe. Și-a mai luat Saint Eloi sub oblăduirea lui toți măgarii, catârii și caii de tracțiune de pe lumea asta, animale năpăstuite și greu încercate dar fără de care nu se prea putea supraviețui pe vremea lui. Sfântul e atât de apreciat prin părțile astea că oamenii i-au dedicat două sărbători pe an. Una de 1 decembrie și o a doua de 25 iunie, ziua în care se zice că i-au fost transferate moaștele din catedrala din Noyon în Paris în anul 1212. E atât de iubit în Provence că fiecare sat îi dedică o procesiune în toiul verii.
Hmm. 1 decembrie, 25 iunie. Ziua cea mai lungă, noaptea cea mai lungă. Saint Eloi din Provenve pare frate bun cu ielele noastre. Cine să mai priceapă ceva?
Fii primul care comentează