Atacama, un câmp de gheizere la altitudine
Jurnal chilian - capitolul 7

Ultima zi petrecută în Atacama am început-o iar cu noaptea în cap, pe la patru dimineața. Măsura aceasta draconică a fost luată pentru că singurul obiectiv al zilei erau gheizerele de la El Taito și dacă nu ajungi acolo pe la răsărit riști să ratezi experiența.

Așadar nu dintr-un capriciul al Cristinei sau al lui Nicolas ne-am trezit atât de devreme, ci din pricina unei simple chestiuni de fizică. Gheizerele de la El Tatio nu țin cont de programul turiștilor, ele bolborosesc oricum, dar numai frigul dimineții le face perfect vizibile. La peste 4.300 de metri altitudine, apa încălzită în adânc de roci fierbinți iese la suprafață sub formă de abur și jeturi scurte, dar dacă ajungi prea târziu nu mai vezi mare lucru. Pe măsură ce aerul se încălzește, aburul se risipește și tot spectacolul se transformă într-un câmp de bălți fumegânde, destul de cuminți și deloc impresionante. Așa că ne-am dus pe întuneric, înghețați și cam morocănoși, doar ca să prindem momentul în care pământul mai are încă suficient frig în el încât să-și arate respirația. După răsărit, gheizerele rămân acolo, dar farmecul lor se topește odată cu noaptea.

El Tatio se află foarte aproape de granița cu Bolivia, iar prezența statului se simte mai mult decât te-ai aștepta într-un loc atât de pustiu. Zona e supravegheată destul de atent, nu atât pentru turiști ca noi, cât pentru mica dar insistenta contrabandă care se face pe aici, peste munți. Solul era brăzdat de urme de roți în toate direcțiile, multe secondând liniștit drumul oficial. Acolo unde nu vezi garduri și nici borne clare, fiecare își trasează propriul drum. Care dintre ele or fi fost legale și care nu, greu de spus. Urmele nu spun povești doar te îndeamnă să le inventezi.

Am simțit și noi vigilența oficialităților pe pielea noastră. La întoarcere am fost opriți de o patrulă și amendați, nu pentru vreo faptă spectaculoasă, ci pentru că am deranjat niște păsări într-un smârc „protejat”. Recunosc, mai mult decât lecție de ecologie, momentul a semănat mai degrabă cu o taxă aplicată la fața locului, într-un decor unde nu te-ai fi așteptat să te ajungă birocrația.

Am ajuns la El Tatio puțin mai devreme de ora optimă, dar a fost foarte bine așa, pentru că am prins soarele jucându-se cu aburii taman în mijlocul câmpului de gheizere.

Locul e împărțit, în linii mari, în două zone de vizitare. Prima e mai răsfirată, cu ochiuri de apă fierbinte și aburi care ies liniștit din pământ, ca niște respirații rare. A doua e mai concentrată și mai spectaculoasă, cu gheizere care izbucnesc mai hotărât, deși nici aici nu te așteaptă coloane uriașe ca cea din Islanda, de exemplu. El Tatio e mai degrabă un loc al detaliilor decât al exagerărilor.

Numele locului provine, cel mai probabil, din limba quechua și ar însemna „bătrânul care plânge” sau „cel care plânge”, o imagine destul de potrivită pentru un pământ care scoate aburi și apă fierbinte din el fără oprire. Nu știu sigur dacă asta e singura interpretare, dar e cea mai des invocată. Nicolas amintea și de conturul unui munte dar nu m-a convins deloc.

Cât despre gheizere, nu sunt toate la fel. Unele sunt adevărate gheizere, care erup periodic, în jeturi scurte. Altele sunt mai degrabă fumarole, adică doar scot abur continuu, fără explozie. Și mai sunt și bazinele cu apă clocotită, care fierb liniștit la suprafață. Toate vin din același mecanism, dar fiecare își arată „temperamentul” în felul lui. Unele au apucat chiar să-și construiască în timp un mic coș de piatră prin care își aruncă apa, altele rămân simple guri deschise în pământ.

Traseul este strict reglementat, iar cărările pentru turiști sunt marcate clar cu bolovani, ca să nu-ți vină idei să o iei pe scurtătură. În fața unor gheizere mai „supărate” au fost amenajate mici miradoare de piatră, care îți permit să te apropii fără să te pârlesti și, mai ales, fără să distrugi solul fragil de sub picioare.

Nicolas ne-a povestit și despre cazuri în care turiști au căzut în câte o baltă și au devenit, la propriu, supă, în fond temperatura apei poate ajunge și până la 85 grade Celsius. Și nu, nu erau neapărat prostanaci. În zilele reci, aburul e atât de dens încât nu vezi nici la un pas în față și îți dai seama prea târziu unde ai călcat. Așa că, acolo unde primejdia e mai mare, au fost puse borduri mai înalte la marginea cărării, ca să nu te apropii mai mult decât trebuie.

Am văzut și ceva vietăți pe acolo. Câteva vicuña, un rozător local care seamănă cu un iepure, probabil o viscacha, și un păsărel despre care Nicolas ne spunea că era folosit pe vremuri în mine, precum erau folosiți canarii în Europa.

Ne-am învârtit printre gheizere până au început să ne ghiorțăie mațele de foame, doar plecaserăm la drum înainte de ora micului dejun. Așa că excursia noastră la El Tatio s-a încheiat cu un picnic într-o parcare cocoțată deasupra câmpului de gheizere. Am avut de dat gata atât micul dejun primit la pachet de la hotel, cât și ce ne pregătise Nicolas.

Mi-a plăcut cum s-a încheiat periplul nostru prin Atacama. Gheizerele astea au ajuns pe locul doi în lista preferințelor mele, după pietrele roșii din salarul Aguas Calientes.

Din El Tatio ne-am dus direct spre aeroport, e drept, cu pauze lungi și dese. După-amiaza urma să ne luăm zborul spre Santiago, iar de acolo, după o noapte nedrept de scurtă, spre nordul Patagoniei, o altă poveste chiliană.