Torres del Paine pe toate părțile
Jurnal chilian - capitolul 12

Am ținut morțiș să ajung în Chile îndeosebi pentru Torres del Paine. Îl vezi în atâtea fotografii, unele mai reușite decât altele, încât la un moment dat ți se face poftă să mergi acolo, în carne și oase, și să te saturi de el odată pentru totdeauna. Cârligul cu care m-a agățat programul propus de Cristina tocmai asta îmi promitea, trei zile mari și late petrecute în parc. Mă gândeam că o să-mi ajungă. Ba chiar să-mi și întreacă.

Programul Cristinei era simplu și eficient. În prima zi, trekking serios până la baza turnurilor. În a doua, program de turist leneș, plimbare cu mașina dintr-un mirador în altul, în jurul muntelui. Iar a treia zi, pândit de pume, dar despre asta am să povestesc cu altă ocazie.

Ziua de trekking nu era obligatorie. Cine nu se simțea în stare putea opta pentru o croazieră pe lacul Grey până la baza unui ghețar. Opțiunea trebuia făcută cu jumătate de an înainte și, sinceră să fiu, inițial m-am gândit că nu mă încumet. Noroc că m-am răzgândit repede.

Al doilea moment de panică m-a cuprins în noaptea de dinaintea drumeției, când afară răpăia o ploaie de zile mari. Mă și vedeam a doua zi înotând în noroi sau înfruntând o furtună în vârf de munte. Am început chiar să caut pe GetYourGuide soluții alternative, dar fără succes. Dacă e vreme rea în Patagonia, e peste tot. N-ai cale de întoarcere, te ții de program. Am înțeles că traseul se închide rar și doar dacă vântul bate atât de tare încât sunt șanse să te zboare de pe cărare.

Dimineața mi-a mai venit inima la loc. Ploaia se oprise cândva în timpul nopții, iar pământul din jurul hotelului nostru nu era îmbibat cu apă. Aveam să constat ulterior că pământul acesta patagonez e tare ciudat, absoarbe apa ca un burete.

Ghid în următoarele două zile petrecute în Parque Nacional Torres del Paine ne-a fost Diego, un tânăr foarte simpatic. Am făcut cunoștință cu el dis-de-dimineață, înainte de trekking, pe la ora șase. Nu știu ce impresie și-o fi făcut când a dat cu nasul de grupul de doamne de vârsta a treia care l-a întâmpinat în holul hotelului, dar cât a stat cu noi din „mamacite” nu ne-a scos. Cinstea obrazului nostru a fost salvată de singurul „copilaș” pe care îl aveam cu noi, o tânără de douăzeci și ceva de ani.

Era noapte când am plecat de la hotel și mai aveam la dispoziție două ceasuri de moțăială în mașină până să ajungem la Centro de Bienvenida Laguna Amarga, locul din care se pornea în traseul propriu-zis. Pe drum, când se crăpa de ziuă, Diego a oprit două minute pe malul lui Laguna Amarga să ne arate turnurile în zare. În apropierea lor stăteau norii de ieri, care nu plecaseră prea departe. Spunea că s-ar putea să fie singurul moment al zilei când le putem vedea. Bună încurajare, ce să zic.

Pe la ora opt porneam la drum.

Traseul nu te menajează deloc la început. Intră direct în pâine, cu o urcare susținută care te face să-ți regândești entuziasmul de dimineață. Vântul, despre care toată lumea vorbește, nu s-a arătat cine știe ce. Poate doar pe Aleea Vânturilor, acolo unde cărarea era mai expusă, dar înfofolită cum eram, mai mult m-am trezit umblând pe trei cărări decât luptând cu el.

După prima urcare, drumul se mai domolește și intră într-o vale care pare aproape prietenoasă. Mergi o vreme bună prin pădure, pe lângă râu, peste podețe și începi să ai impresia că nu e chiar atât de rău cum se zvonește. Aici se află și Refugio Chileno, locul unde îți mai tragi sufletul și unde e momentul să te întrebi, în gând, dacă nu cumva ar fi mai bine să te oprești aici.

Traseul era plin ochi, ca pe bulevard, iar refugiul ticsit. Întâlnești pe cărare oameni din toate colțurile planetei, unii tineri și sprinteni, alții bătrâiori ca noi. Nu ai cum să te pierzi nici dacă vrei, traseul fiind bine marcat și puhoiul de lume bine reprezentat.

După refugiu, traseul te poartă iar pe o porțiune destul de lungă prin pădure, după care dai de belea. Ultimul kilometru e cam abrupt și trebuie să lupți cu bolovanii. Nu sunt acolo din întâmplare. Sunt resturi lăsate de ghețari, o morenă cum îi spun geologii, adică tot ce a împins ghețarul în fața lui și a abandonat când s-a retras. Numai că teoria nu te ajută prea mult când trebuie să-i urci. Au toate calitățile posibile, sunt instabili, inegali, alunecoși, aruncați claie peste grămadă și te obligă să fii atent la fiecare pas. Eu, care am probleme cu capacitatea cilindrică de la motor când e vorba să urc un deal, i-am bombănit într-una.

Iar la capătul acestui drum de vreo 10 km lungime și, oficial, vreo 900 m diferență de nivel, te așteaptă lacul și turnurile. În realitate, diferența de nivel ajunge la peste 1000 de metri dacă iei la socoteală toate urcușurile și coborâșurile de pe traseu, dar să nu fiu cârcotașă.

Turnurile te așteaptă doar dacă ai noroc. Dacă nu, s-ar putea să fie cu totul acoperite de nori și atunci ai putea spune că te-ai chinuit cam degeaba. Asta a fost și teama mea dimineața când am pornit la drum, dar, slavă Domnului, am avut noroc și norii doar mângâiau turnurile acelea afurisite.

Miradorul acesta, Mirador Base Torres, e punctul final al traseului, mai departe nu ai unde merge. În față se află un mic lac glaciar, de un verde lăptos, culoare dată de particulele fine de rocă aduse de ghețari. Deasupra lui se ridică cele trei turnuri de granit, care dau și numele parcului. Nu sunt chiar identice și nici perfect aliniate, dar împreună formează imaginea aceea care înnebunește lumea de cap și o face să vină până aici. Nu le-am prins în varianta de carte poștală, cu cer senin și contururi perfecte. Norii se țineau scai de ele și le mai ascundeau din când în când, de parcă nu voiau să le dea chiar de tot pe mâna noastră.

Am stat cam o jumătate de ceas în fața lor, poate puțin mai mult, și n-am făcut altceva decât să ronțăi ceva ușurel și să fac fotografii în neștire, una și aceeași în fond, dar de fiecare dată cu impresia că poate acum ies mai bine. Nu s-a schimbat mare lucru de la o poză la alta. Nici norii, nici lumina, nici turnurile. Dar nici nu simțeai nevoia să pleci.

Și totuși am făcut-o. Am urmat exact același drum ca la venire doar că acum îl coboram, nu îl urcam. Asta a fost partea bună. Pe la șase și jumătate după-amiaza eram jos la mașină, cu toate pauzele de făcut poze și lălăielile de pe drum. Douăzeci și ceva de kilometri în vreo zece ore, nu e rău pentru niște mamacite.

Ziua am încheiat-o la Río Serrano Hotel, aflat chiar în parcul național, o idee foarte inspirată din partea Cristinei, deși, zicea ea, a cam usturat la buzunar. Hotelul oferă o priveliște splendidă asupra întregului Torres del Paine, de care aveam să mă bucur cu prisosință a doua zi dimineața, la răsărit.

De pe malul râului aflat nu departe și de pe pontonul hotelului se putea zări întregul masiv în toată splendoarea lui. Privit de aici, nu mai pare un singur bloc, ci două lumi puse una lângă alta. Pe de o parte se ridică Paine Grande, vârful cel mai înalt, cu aerul lui sever și cu ghețarii atârnați pe el. Pe de altă parte apar Torres del Paine și Cuernos del Paine, mult mai ascuțite și mai teatrale, cele care atrag toată atenția.

Diferența se vede și în culori. Turnurile sunt deschise, aproape albicioase, în timp ce restul masivului e mai întunecat și mai compact. Numele spune tot ce trebuie. „Torres” înseamnă turnuri, iar „Paine”, dintr-o limbă locală a populațiilor tehuelche, ar însemna albastru. Și chiar asta vezi de cele mai multe ori. După spectacolul scurt al soarelui de dimineață, masivul se retrage într-un albastru rece și constant, culoarea care avea să domine tot restul zilei leneșe pe care am petrecut-o învârtindu-ne în jurul lui.

Și, cum nu aveam de gând să-l mai urcăm o dată, ne-am mulțumit să-l ocolim. Drumul șerpuiește prin parc și te poartă dintr-un punct de belvedere în altul, fiecare cu unghiul lui bine ales asupra aceluiași decor. L-am privit de pe malul râului, de lângă Río Serrano, apoi de pe marginea lacurilor, Pehoe, incredibil de albastru, și Grey, mai sobru, cu ghețarul în fundal. Între ele, cascadele și miradoarele, Salto Grande, cascada de pe Río Paine, Cuernos și Laguna Azul, fiecare cu cadrul lui pregătit, unde cobori din mașină, faci câteva poze și mergi mai departe.

La un moment dat începi să ai senzația că vezi același loc, doar din unghiuri ușor diferite. Dar tot nu te plictisești de el. Doar obosești nițel.

După două zile petrecute în Parque Nacional Torres del Paine, începi să înțelegi mai bine cum funcționează locul. Nu e vorba doar despre frumusețea în sine, deși ea e prezentă peste tot și nu prea ai cum să o ignori. Este și despre felul în care e pusă în scenă.

Totul e gândit ca să ajungi unde trebuie, când trebuie. Traseele sunt clare, drumurile bune, punctele de oprire alese cu grijă. Nu cauți, nu bâjbâi, nu te rătăcești. Ți se arată treptat. Regia funcționează perfect. Ai de toate, munți spectaculoși, lacuri de culori improbabile, ghețari, animale, dar fără riscurile și incertitudinea unei naturi cu adevărat sălbatice. Ai senzația de aventură, dar într-o formă digerabilă.

Ce nu vezi în poze e restul. Distanțele, oboseala, pauzele lungi între momentele spectaculoase, micile frustrări și organizarea din spate. Nimic grav, doar suficient cât să-ți aducă aminte că nu e doar o imagine.

Torres del Paine nu e un loc pe care îl descoperi. E un loc care ți se oferă, bucată cu bucată, în condiții aproape ideale. Iar la final îți dai seama că tocmai asta îl face atât de accesibil și, în același timp, atât de eficient.

Și eu care credeam că am ajuns în Patagonia, capătul cel mai inospitalier al planetei.