San Pedro de Atacama și alte sate
Jurnal chilian - capitolul 2

Pentru următoarele trei zile ne-am mutat în partea de nord a Chile, în ceea ce este considerat cel mai uscat loc de pe pământ, un deșert pietros și plin de sare. Atacama nu este doar un deșert, ci rezultatul unui blocaj climatic aproape perfect. Oceanul din vest, răcit de curentul Humboldt, nu reușește să producă ploi aici iar Anzii opresc masele de aer umed venite dinspre Amazon, lucru vizibil chiar din avion la sosirea în țară. În aceste condiții, apa apare doar pe ici pe colo iar viața se concentrează în câteva oaze alimentate de izvoare și topirea zăpezilor din munți. În unele părți din Atacama nu a plouat cu adevărat zeci de ani la rând, iar în zonele cele mai uscate ploaia este atât de rară încât devine mai degrabă o excepție decât o regulă.

Și totuși, oamenii au reușit să se adapteze și la aceste condiții. Oamenii locului, cunoscuți sub numele de atacameños sau Likan Antay, nu s-au stabilit în deșertul propriu-zis, ci doar în punctele în care apărea un firișor de apă. Satele lor s-au format în jurul oazelor alimentate de izvoare și de apa coborâtă din Anzi, unde au dezvoltat o agricultură adaptată la resurse limitate, cultivând porumb, quinoa și folosind sisteme simple de irigație. În același timp, au crescut lame și au profitat de poziția lor dintre munți și coastă pentru a face comerț. Practic, nu au învins deșertul ci au învățat să trăiască în puținele locuri unde acesta permitea viața.

În zilele noastre, paradoxal, această zonă atât de uscată aflată în nordul îndepărtat al țării este și una dintre cele mai bogate regiuni ale Chile. În secolul al XIX-lea s-a purtat un război pentru controlul acestor teritorii, numit Războiul Pacificului, purtat între Chile, Peru și Bolivia. La început, miza erau depozitele de guano și salpetru, extrem de valoroase la acea vreme. În urma victoriei, Chile a anexat teritorii care aparțineau în mare parte Boliviei, inclusiv zona Atacama. Cu acest prilej a pierdut Bolivia portul Antofagasta și accesul la Oceanul Pacific. Ulterior, importanța economică a regiunii a crescut și mai mult prin dezvoltarea mineritului, în special a cuprului, care a devenit principala sursă de venit a țării.

Noi am ajuns în Atacama cu un zbor Santiago de Chile – Calama de vreo două ceasuri. Calama nu este deloc un oraș turistic, ci mai degrabă un centru minier, crescut în jurul exploatărilor de cupru din zonă. În apropiere se află Chuquicamata, una dintre cele mai mari mine de cupru în carieră deschisă din lume, ceea ce explică rolul economic al orașului. Pentru majoritatea vizitatorilor, Calama rămâne doar un punct de tranzit. Așa a fost și pentru noi, ne-am urcat rapid în mașini și am plecat mai departe spre San Pedro de Atacama, considerat capitala turistică a regiunii.

San Pedro de Atacama

San Pedro de Atacama este un sat mic, organizat în jurul a două străzi principale de pământ, cu case joase din chirpici, toate în aceeași nuanță pământie sau vopsite în alb. În centru se află nelipsita Plaza de Armas, cu o bisericuță albă și câteva clădiri ale administrației care se deosebesc cu greu de bodegile și magazinașele din jur. Printre aceste clădiri aplatizate apar, aproape neașteptat, câțiva copaci înalți și groși, care par să sfideze deșertul din jur. Majoritatea prăvălioarelor sunt fie agenții mici care organizează excursii în împrejurimi, fie magazine de suveniruri, multe dintre ele venite din Peru.

Deși zona este locuită de foarte mult timp, satul, în forma lui actuală, pare mai degrabă o construcție recentă, adaptată fluxului constant de turiști. Hotelul nostru, Hotel Desertica, era un fel de sat în sat, cu spații separate și liniștite. Noi am primit o locuință rotundă, simplă și foarte comodă. În semn de bun venit, ni s-a oferit în dar o ploscă de metal, pe care urma să o luăm cu noi în zilele următoare, ca să nu murim de sete prin deșert.

San Pedro de Atacama se află la aproximativ 2400 de metri altitudine, ceea ce îl face un bun punct de bază pentru explorarea regiunii. Pentru noi a fost și un prilej de acomodare treptată cu altitudinea, înainte de urcările zilnice spre zone de peste 4000 de metri, unde diferența de altitudine începe să se simtă serios. Am rezistat și de data aceasta doar cu ajutorul nurofenului ce mă scăpa ca prin minune de durerile de cap.

N-am stat prea mult în San Pedro de Atacama. În cele trei zile am bântuit prin toată regiunea alături de ghidul nostru Nicolás și de soția lui, care era și șofer și bucătar. Din cauza distanțelor mari nu mai apucam să ne întoarcem la bază, așa că eram hrăniți la botul calului, lângă mașină, cu sandwich-uri sau chiar mâncare gătită pe o tigaie portabilă.

Socaire

Unul dintre aceste popasuri, de data aceasta într-un spațiu special amenajat, a fost în Socaire, un sat mic de altitudine, aflat la peste 3000 de metri, cu vedere spre salarurile din apropiere. Satul este locuit de comunități atacameñe (Likan Antay) și a funcționat mult timp ca punct de oprire pe drumurile dintre oaze.

Am zărit din mers și bisericuța satului, construită din chirpici, cu elemente tradiționale andine. Ca în multe sate din zonă, nu este doar un loc de cult ci și un punct de coeziune pentru comunitate, legat de sărbători locale și de un mod de viață care a rezistat cu greu.

Nicolás povestea că până nu demult, Socaire avea mai multe bodegi unde se putea mânca ceva cald, adaptate fluxului de călători care traversau zona. Astăzi, acestea au dispărut aproape complet și au fost înlocuite de câteva locuri de picnic, mese și bănci aflate sub umbrare unde se opresc mai toate tururile organizate. Explicația, cel puțin după ghidul nostru, ține de schimbările economice din regiune. O parte din comunități primesc venituri substanțiale rezultate din acordurile cu companiile care exploatează litiul în Salar de Atacama, ceea ce reduce dependența de turismul de scară mică. Nu este neapărat o renunțare, cât o schimbare de priorități. Într-un loc unde viața a depins mereu de resurse limitate, apariția unui venit mai sigur face ca micile afaceri, cum ar fi gătitul pentru turiști, să nu mai fie esențiale.

Machuca

Într-una din zile am trecut și printr-un sat pe nume Machuca, nume ce sună curios pentru un român, apropiat de „măciucă”. Este doar o coincidență de sonoritate fără nici o legătura cu semnificația cuvântului. Aici nu am oprit deloc, am privit sătucul doar de la fereastra mașinii.

Așezarea asta se află la peste 4000 de metri altitudine și părea complet pustie. Câteva case din chirpici, o bisericuță mică erau singurele semne de viață. Probabil apare la un moment dat și un firicel de apă în uscăciunea aceea, altfel cu greu ar putea trăi cineva aici. Nicolas ne-a spus că astăzi este locuit doar sezonier. Majoritatea timpului rămâne gol, prea sus și prea izolat pentru a susține o comunitate stabilă.

Chiu – Chiu

Fost-am și în Ciu-Ciu 🙂 sau mai exact în Chiu-Chiu, un sătuc aflat nu departe de Calama. Am oprit în a sa Plaza de Armas pentru un ultim picnic, lângă roata mașinii, înainte de a ne lua rămas bun de la Atacama și a zbura înapoi în Santiago.

Satul se află la aproximativ 2500 de metri altitudine, semnificativ mai jos decât alte așezări din zonă, ceea ce îl face locuibil în mod stabil. În plus, este aproape de Calama și de infrastructura minieră, așa că nu pare izolat în același fel ca satele de mare altitudine. Este o mică oază datorată râului Loa, unul dintre puținele cursuri de apă permanente din zonă.

Cristina și Nicolas ne-au abătut din drumul spre aeroport până în acest sat pentru a vizita cea mai veche biserică din Chile, Iglesia de San Francisco de Chiu Chiu.

De pe o pancartă afișată în biserică am aflat că lăcașul a fost întemeiat în jurul anului 1540, la cererea lui Pedro de Valdivia și ridicat pe un vechi loc ceremonial al populațiilor indigene. Pentru construcție au fost folosite pietre aduse din apropiatul Pukará de Lasana. Majoritatea imaginilor religioase din interior datează din jurul anului 1660. Sărbătoarea principală are loc în fiecare an pe 4 octombrie, de ziua Sfântului Francisc.

M-a surprins simplitatea bisericii, mai ales tavanul și porțile din lemn de cactus, o soluție locală într-un loc unde lemnul obișnuit lipsește aproape cu desăvârșire. Totul părea făcut manual, fără finisaje inutile, ca o construcție dusă de la cap la coadă cu ce aveau la îndemână.

Astăzi, biserica este declarată monument național și rămâne centrul micii comunități din această oază de la marginea deșertului.

Cam atât despre sătucurile prin care am trecut într-unul dintre cele mai neprimitoare locuri de pe pământ.

Trebuie să mărturisesc acum că mie nu prea îmi plac deșerturile, de niciun fel. Nici cele reci, ca Atacama, nici cele fierbinți. Prefer de o mie de ori răcoarea pădurilor de brad. Atacama m-a învățat însă pe propria piele cât de greu e să trăiești în condiții atât de vitrege. Pielea mi s-a pârlit de la soare, în ciuda cremelor de protecție, gâtul și nasul mi s-au uscat și au început să protesteze în felul lor, buzele s-au umflat și au crăpat. Am cărat după mine toată garderoba, haine groase pentru nopțile reci, haine subțiri pentru căldura din timpul zilei, pantaloni vătuiți și, pe deasupra, costum de baie.

Am supraviețuit cu greu în Atacama și am căpătat un oarecare respect pentru oamenii care reușesc să trăiască aici. Nu cred c-am să mă întorc vreodată dar, fără această experiență oarecum extremă pentru mine, cum aș fi văzut salarele și lagunele cocoțate în munți, gheizerele pufăind la peste 4000 de metri altitudine sau deșerturile acelea albe de sare?