Atacama, de-a lungul unui canion
Jurnal chilian - capitolul 4

A doua zi în Atacama a fost mult mai ușoară. Ne-am sculat ca boierii, pe lumină, am luat micul dejun și abia apoi am plecat la drum. În program aveam o drumeție de vreo trei ceasuri pe fundul unui canion și o surpriză care cerea costum de baie.

Mașina ne-a lăsat undeva în mijlocul pustietății, unde nu creștea nici fir de iarbă. După câțiva zeci de metri parcurși pe o cărăruie am zărit o crestătură în scoarța pământului, pe unde puteam să o luăm la vale. Undeva, din fundul acelei văi, se auzea susurând un fir de apă.

Quebrada de Guatin

Canionul pe care l-am atacat astfel se numește Quebrada de Guatin și e săpat de un râu pe nume Vilama, care prin părțile noastre nu ar trece de categoria pârâiaș. Ce îl face însă diferit de restul deșertului e apa. Firul acela de râu schimbă complet decorul și creează o fâșie de viață. Apar ierburi, tufărișuri și plante adaptate la umezeală, un fel de oază lungă și îngustă. Nu e vegetație luxuriantă, dar după uscăciunea din jur pare aproape exagerată.

Vedetele incontestabile ale canionului sunt cactușii numiți cardón. Sunt înalți, pot ajunge la 6–8 metri și cresc extrem de lent, câțiva centimetri pe an. Un exemplar mare poate avea peste o sută de ani. Sunt perfect adaptați la lipsa apei, dar profită de umezeala adusă de râu. Am înțeles că, în absența lemnului, sunt folosiți ca material de construcție.

Nu erau mulți „țăcăniți” care să facă drumeții pe soarele acela nemilos și pe căldura aceea mare. De fapt, ne-am întâlnit doar cu doi tineri pe cărare. Grosul doritorilor de canion se bălăceau spre sfârșitul traseului nostru, în câteva mici piscine naturale în care se aduna apa râului.

Habar nu am cât este de lung canionul ăsta. Noi l-am atacat dintr-un punct oarecare, la vreo 6–7 km de locul în care avea să ne aștepte mașina și prânzul pregătit din timp. Era acolo o mică căbănuță, cu mese și scaune, cu toalete și loc de spălat pe mâini, care ne-au oferit un minim confort la masă.

Dar până să ajungem acolo am avut de muncit nițel. La început canionul era destul de larg încât să îngăduie o cărăruie de-a lungul râului. La un moment dat însă s-a îngustat serios, de a trebuit să ne cățărăm pe bolovani ca să-l putem birui. Spre final am abandonat cățărăturile, oricum alunecam rău pe pietrele ude, și am intrat cu picioarele în apă. Noroc că uscăciunea deșertului mi-a uscat bocancii și șosetele până să plecăm cu totul din Atacama.

Canionul ăsta m-a făcut să mă simt ca amărâtele acelea de buruieni care cresc prin el. Nu e nici foarte spectaculos, nici greu de parcurs, dar m-a obligat să mă adaptez mereu la un mediu restrictiv: să mă cațăr, să ocolesc bolovani, să trec prin apă. Iar la sfârșit eram mândră că l-am biruit, deși nu făcusem cine știe ce efort. Contextul a fost cel care a umflat reușita, nu realitatea.

Oricum, am fost fericită când am scăpat de acolo și m-am putut refugia la umbră.

Termas de Puritama

După masă s-a deslușit și surpriza coaptă de Cristina și misterul necesității unui costum de baie. Am fost poftiți la Termas de Puritama, un loc amenajat tot în mijlocul pustietății, dar făcut pentru confort, nu pentru muncă.

Am găsit aici opt bazine cu apă termală, așezate în trepte pe aproape un kilometru de-a lungul râului Puritama, undeva la peste 3400 de metri altitudine. Am înțeles că Vilama de dimineață, cel cu canionul, e un soi de afluent al Puritamei.

După canionul în care apa era lăsată de capul ei, aici totul era pus în ordine: ajungi de la un bazin la altul pe pasarele de lemn, există scări, vestiare, locuri unde să te așezi și să lenevești. Apa, încălzită natural în subteran, are cam 30 de grade, cât să stai în ea la nesfârșit. Bazinele sunt numerotate de la 0 la 7, iar temperatura apei scade pe măsură ce numărul bazinului crește. Sunt legate unele de altele prin însuși Puritama, așa că apa rămâne mereu limpede și reîmprospătată. În unele poți sta sub mici cascade care curg dintr-un bazin în altul, numai bune de un masaj. Eu una am pândit mereu bazinele fără lume. Cum apărea concurența, dispăream imediat în căutarea altuia.

Locul nu e nou. Oamenii din zonă îl folosesc de secole pentru efectele lui vindecătoare, iar azi a ajuns una dintre atracțiile principale din Atacama, cu tot ce vine la pachet: organizare, bilet de intrare și destui doritori de relaxare.

După efortul din Guatin, părea că deșertul a trecut brusc de la austeritate la confort. Aceeași apă, dar altă poveste. La sfârșit simțeam că am nevoie de o macara care să mă extragă de acolo și să mă transporte la mașină.

Într-o singură zi, Atacama ne-a pus și la muncă, și la odihnă. Întâi ne-a învățat să ne descurcăm cu puțin, să ne adaptăm la un loc care nu-ți dă nimic de-a gata. Apoi ne-a lăsat să ne bucurăm de același puțin, dar nițel organizat și prelucrat. Aceeași apă, două feluri de a te bucura de ea.

Dar ziua nu se încheiase de tot. Cristina a decis că mai încape ceva în ea și ne-a mai pregătit o surpriză: o sesiune de admirat cerul în miez de noapte.