Carretera Austral și Puerto Río Tranquilo
Jurnal chilian - capitolul 8

Au urmat vreo trei sau patru zile, greu le-am mai ținut socoteala, în care am avut de descoperit o altă bucată din macaroana numită Chile, lungă și îngustă, dar cu lumi complet diferite de la un capăt la altul. De data asta, sudul îndepărtat dar nu chiar extrem.

Ca să ajungem acolo am luat avionul până la Balmaceda, cu o scurtă escală în Puerto Montt, din care n-am văzut nimic, nici măcar aeroportul. Am trecut peste Araucanía Region, o regiune despre care doar am auzit, dar care pare să aibă propria ei personalitate. Este ținutul Mapuche, cu capitala în Temuco. Aici e nucleul populației mapuche și a rămas o zonă mai tensionată, cu revendicări de pământ și identitate. Mi-ar fi plăcut să ajung și acolo, măcar pentru a-l întâlni, fie și în bronz, pe Lautaro, simbolul rezistenței mapuche împotriva spaniolilor.

Mi-ar fi plăcut să ajung și în Los Lagos Region și parțial Los Ríos Region, locul în care au fost colonizați mulți germani în secolul 19 și 20, ca să văd cum arată în practică această combinație germano-spaniolă. Case ordonate, bere bună, dar pe un fundal sud-american.

Dar cât să poți înghesui în trei săptămâni de excursie? Chile e mai degrabă o țară care îți arată, la fiecare pas, cât de mult rămâne pe dinafară.

Așadar ne-am concentrat atenția asupra Aysén Region, unde aveam trei lucruri de văzut: un drum spectaculos, un ghețar și niște peșteri mai aparte.

Carretera Austral

Gazda noastră pentru următoarele nopți se afla în Puerto Río Tranquilo, un sătuc aflat la vreo patru ore de mers cu mașina din Balmaceda. Așa că, imediat după ce am coborât din avion, am fost preluați, îmbarcați într-un microbuz și porniți la drum.

Drumul spectaculos din lista noastră nu era altul decât Carretera Austral, șoseaua care ține legată de restul țării una dintre cele mai izolate regiuni ale Chilelui. Oficial se numește Ruta 7 și se întinde pe mai bine de o mie de kilometri, de la Puerto Montt până la Villa O’Higgins. A fost construită relativ târziu, în mare parte în timpul regimului lui Augusto Pinochet, nu ca atracție turistică, ci dintr-o nevoie foarte practică: să lege între ele comunități care altfel ar fi rămas accesibile doar pe mare sau prin Argentina.

În realitate, nu e un drum „ușor”. Porțiuni întregi sunt încă de pietriș, înguste, cu serpentine și bucăți tăiate direct în stâncă. Din loc în loc se întrerupe în dreptul unor fiorduri și trebuie continuat cu bacul. Nu mergi repede pe el și nici nu ai cum. Distanțele se calculează în ore și răbdare, nu în kilometri.

Dar tocmai acest ritm lent îți arată ce străbate: păduri dense, zone de stepă patagonică, lacuri uriașe și ghețari care coboară din Anzi. Abia mai târziu a devenit un „scenic road”. La început a fost pur și simplu o linie de supraviețuire trasată printr-un teritoriu greu de stăpânit.

Noi nu am parcurs-o în întregime, ci doar o bucată din ea, între Balmaceda și Puerto Río Tranquilo. A fost suficient cât să înțelegem despre ce e vorba. Nu un drum de bifat, ci unul care te pune la încercare și te obligă să-l iei în serios.

Drumul acesta ne-a oferit o mare surpriză. La un moment dat am fost trași pe dreapta de către un echipaj de rangeri care păzeau niște huemuli. Erau în perioada de rut și se comportau bezmetic, așa că aveau nevoie de protecție.

Huemulul este unul dintre cele mai rare animale din Chile, un soi de cerb andin adaptat la munte, mai scund și mai robust decât rudele lui europene. Trăiește retras, prin zone greu accesibile, și e atât de discret încât puțini ajung să-l vadă în libertate. Nu sunt mulți. Dimpotrivă, sunt pe lista speciilor amenințate, iar faptul că i-am întâlnit a fost mai degrabă o excepție decât o regulă, încă o dovadă a sălbăticiei de pe Carretera Austral. Nu e de mirare că toată lumea care trecea pe acolo se oprise și ieșise din mașini ca să imortalizeze momentul.

Am oprit să luăm masa la o bodeguță în Villa Cerro Castillo, la umbra unor munți înzăpeziți. Părea mai degrabă o mică stațiune din care se puteau face trasee în munții din jur. Și cam asta este, de fapt.

Satul stă la poalele masivului Cerro Castillo, unul dintre cele mai spectaculoase din zonă, cu creste zimțate care i-au dat și numele, „castelul”. De aici pornesc mai multe trasee de drumeție, unele de o zi, altele mai serioase, spre lagune glaciare și puncte de belvedere. Nu e un loc turistic în sensul clasic, cu infrastructură dezvoltată, ci mai degrabă o bază simplă pentru cine vrea să intre mai serios în munte.

Zona face parte din Cerro Castillo National Park, relativ recent înființat, tocmai pentru a proteja peisajul și fauna din jur. Nu e exclus ca și pe aici să apară huemuli, deși sunt greu de văzut.

Ce dă însă tonul locului nu sunt neapărat traseele, ci decorul. Munții sunt prea aproape și prea impunători ca să-i ignori. Chiar și o oprire banală pentru prânz capătă aerul unei pauze într-un loc mai serios decât pare la prima vedere.

Nu mult după acest sătuc s-a terminat asfaltul și s-a lăsat întunericul. Așa că a doua porțiune a drumului am putut s-o vedem și s-o imortalizăm abia peste câteva zile, la întoarcerea spre Balmaceda.

Pe Carretera Austral locurile mi s-au părut extrem de frumoase. După uscăciunea Atacamei, peisajele astea îmi ungeau sufletul. Totul era parcă dus la superlativ: desimea pădurilor, înălțimea munților, distanțele mai mari. Și mai era ceva, culorile timide de toamnă, în fond eram într-un septembrie austral, nu în martie.

Am ajuns în Puerto Río Tranquilo seara târziu, mult după ce se lăsase întunericul, și am fost debarcați la o pensiune mai aparte. Era sută la sută ecologică, așa că am fost descălțați la intrare și încălțați cu botoșei de lână. Doar cu ei aveam voie să patrulăm prin interior.

În rest, pensiunea era foarte pitorească și primitoare, construită din lemn cu mult bun gust. Aveam să aflăm ulterior că proprietăreasa era descendentă dintr-o familie germană colonizată în zonă. Așa s-au explicat și regulile primite la cazare, scrise pe o hârtie, care indicau câte minute trebuia să țină un duș și când era cazul să ne încărcăm telefoanele. Micul dejun s-a înscris și el în reguli: a fost mai degrabă spartan, dar gustos, cu iaurt făcut la fața locului.

Puerto Río Tranquilo

Puerto Río Tranquilo nu e un loc care să te impresioneze la prima vedere. E un sătuc mic, adunat pe malul lacului General Carrera, cu case de lemn și câteva pensiuni răsfirate. Lumea cred că vine aici când simte nevoia să fugă de lumea civilizată, de orașe și de viața agitată a zilelor noastre. Să vii ca să te „îngropi” pentru o săptămână în Puerto Rio Tranquilo mi s-a părut că ar putea echivala cu o vizită la psiholog sau cu o detașare terapeutică.

Lacul General Carrera e greu de ignorat. E uriaș, aproape cât o mare, și are o culoare pe care n-am prea știut cum s-o numesc. Un turcoaz schimbător, când mai deschis, când mai închis, în funcție de lumină și de vânt. Se întinde până în Argentina, unde poartă numele de Lago Buenos Aires.

Nu e un lac blând. Vântul bate des, iar apa se încrețește repede. Nu-ți prea vine să te bălăcești în el, e rece și are ceva sever, ca tot peisajul din jur. Și totuși, nu duce lipsă de interes. Sunt destui care vin până în acest fund de lume ca să-și încerce norocul la pescuit, la păstrăv și somon.

Din păcate, Puerto Río Tranquilo e perceput ca un fund de lume nu doar de niște turiști rătăciți din Europa, ci și de înșiși locuitorii lui. Atât șoferul care ne-a asigurat transferul, cât și ghizii noștri ne-au mărturisit că nu se trăiește prea ușor aici. Șoferul ne-a povestit că e profesor la școala din sat, dar își mai rotunjește veniturile făcând drumuri de genul acesta.

Am mai ascultat și plângeri față de oficialitățile din Santiago, care par să fi uitat de Aysén Region când e vorba de investiții. Nici măcar Carretera Austral nu e gata după atâția ani. Ni s-a povestit despre surparea unei lagune aflate în vârf de munte, care a blocat drumul pentru o bucată lungă de timp, fără ca nimeni să se grăbească să o elibereze. Așa că au rămas blocați și fără ajutor până li s-a urât.

Mie uneia, ca turist de o zi însorită, nu mi-a displăcut deloc sătucul acesta, mai ales scurta plimbare pe care am făcut-o pe malul lacului, în ciuda vântului care mă cam zburătăcea.

Oricum, atât Carretera Austral, cât și Puerto Río Tranquilo au fost mai degrabă două intermezzo-uri în programul nostru încărcat. Adevăratele mize pentru care am venit până aici au fost vizita la ghețarul San Rafael și o caiaceală la Peșterile de Marmură.