Laguna San Rafael și ghețarul
Jurnal chilian - capitolul 9

A durat o veșnicie până să ajungem la ghețarul San Rafael. Am pornit la drum dis de dimineață, mult înainte de răsărit, după un mic dejun mâncat în fugă și pregătit pe jumătate din seara anterioară. De data aceasta ghid ne-a fost o tânără care părea foarte sportivă, pe care o chema, dacă memoria nu mă înșeală, Veronica. Ne-a preluat din centrul satului Puerto Río Tranquilo, ne-a îmbarcat într-un microbuz și ne-a purtat timp de vreo două ceasuri pe Carretera Austral, pe un drum de piatră sfărâmată, printr-un peisaj a cărui frumusețe nu aveam cum să o apreciem în acea noapte întunecată. Oricum, mai mult moțăiam.

Călătoria noastră pe patru roți s-a terminat undeva pe malul lui Río Exploradores și a continuat pe râu în jos până în Bahía Exploradores, adică golful în care râul se pierde în mare. Văzând că ne-am trezit de-a binelea din cauza frigului de la transbordare, Veronica ne-a înmânat o foaie plastifiată și a început să ne explice cum stă treaba cu ghețarul, scopul călătoriei noastre din acea zi.

Așadar, San Rafael este una dintre limbile ce coboară din Câmpul de Gheață Nord Patagonic, o întindere uriașă de gheață care alimentează mai multe limbi glaciare. Una dintre ele ajunge până la nivelul mării și se oprește în Laguna San Rafael. Laguna nu e însă un lac izolat, cum ai fi tentat să crezi, ci capătul unui fiord legat direct de Oceanul Pacific. Cu alte cuvinte, ghețarul nu cade într-o apă dulce, ci într-una sărată, care vine și pleacă odată cu mareele. De fapt, laguna este chiar urma ghețarului. Pe vremuri, limba lui cobora mai departe, ocupând spațiul în care astăzi e apă. Retragerea lui a lăsat în urmă această deschidere care s-a umplut treptat cu apă de mare. De aici și particularitatea locului. Gheața se rupe și cade în apă, iar bucățile plutesc mai departe prin sistemul de canale până ies în larg. Laguna e doar o etapă, nu un capăt de drum.

Drumul nostru a urmat exact traseul apei. După ce am ajuns în Bahía Exploradores, am ieșit în fiord și am început să urcăm încet spre interior. Am străbătut mai întâi Golful Elefantes, larg și deschis, și abia după aceea am intrat în lagună printr-un canal îngust. Prin urmare, nu era vorba de o destinație aflată imediat după colț. Până la ghețar mai aveam de mers, și încă destul.

Retragerea ghețarului s-a accentuat mult în ultimii ani, iar lucrul acesta l-am simțit și pe pielea noastră. Anul trecut, la înscrierea în excursie, Cristina ne propusese două variante prin care am fi putut cunoaște ghețarul. Prima era plimbarea cu barca, pe care o făceam acum, iar a doua un trekking pe gheață. Între timp însă, autoritățile chiliene au interzis accesul pe ghețar din motive de siguranță. Gheața a devenit mai instabilă, cu fisuri și prăbușiri greu de anticipat, pe măsură ce topirea s-a accelerat. Nu mi-a părut prea rău, eu oricum optasem pentru barcă. De când am fost în Bhutan, unde e interzis prin lege să urci pe unele vârfuri, m-am molipsit de la ei și mi-a rămas ideea asta în cap. De fapt o aveam și înainte, dar acolo mi s-a confirmat. Nu simt nevoia să merg peste tot unde se poate merge. Mă mulțumesc să privesc unele lucruri de la distanța cuvenită.

Ziua a fost în general mohorâtă, dar am prins pe drum și puțin soare, dar și puțină ploaie. Nu știu dacă a fost sau nu în avantajul nostru faptul că nu am prins soare puternic când am ajuns în fața peretelui de gheață. Veronica spunea că e mai bine așa, că lumina fără soare lasă să se vadă mai bine nuanțele ghețarului. Posibil să fi avut dreptate.

Cu puțin înainte să ajungem, am zărit câțiva lei de mare lăfăindu-se pe mal. Un bonus nesperat.

Ghețarul e într-adevăr impresionant. Peretele acela de gheață e copleșitor chiar și de la cei doi kilometri la care am stat prevăzători. Laguna era plină de aisberguri, iar barca noastră avea fundul blindat, așa că nu am avut emoții prea mari când se lovea de câte unul.

Ajunși la destinație, am fost poftiți să ne îmbrăcăm cu vestele de salvare și să urcăm pe platforma bărcii, ca să vedem mai bine. Până atunci stătusem în burta ei, într-un spațiu închis, fără prea multă perspectivă. Aici lucrurile s-au schimbat.

Gazdele noastre au pescuit bucăți de gheață din lagună cu o plasă, ca să le putem vedea de aproape. Privită astfel, gheața nu era deloc uniformă. Unele bucăți erau albe și opace, altele aproape transparente, iar unele aveau un albastru intens, cum nu mai văzusem.

Diferența nu ține de „culoare” în sine, ci de aer și de vechime. Gheața albă e plină de bule de aer și împrăștie lumina. Cea transparentă are mai puțin aer prins în ea. Iar gheața albastră e cea mai compactă și mai veche, presată ani la rând până când aerul a dispărut aproape complet. Atunci absoarbe lumina și lasă să se vadă doar albastrul.

Se auzea din când în când cum crapă gheața, iar din perete se desprindeau bucăți care se prăbușeau în apă. Nu erau blocuri foarte mari sau spectaculoase, dar nici nu îți venea să te apropii prea mult de peretele acela.

Acolo sus, pe puntea vasului, ca premiu că am ajuns atât de departe, m-am cinstit pentru prima oară în viața mea cu un soi de afinată locală, numită calafate, după fructul de pădure cu același nume. Prin urmare, în Patagonia am renunțat definitiv la pisco sour și am trecut pe calafate.

Oricât de impresionant ar fi fost, San Rafael nu mi s-a părut deloc ospitalier. Stăteai în fața lui cât ți se permitea să te apropii, fără senzația că ai ajuns într-un loc care te include și pe tine. Ghețarul exista separat de noi, în ritmul lui, fără să aibă vreo legătură cu prezența noastră. Doar îl priveai și atât.

Am avut de mai multe ori senzația asta în Chile. Natura aici te copleșește, nu te primește în sânul ei. Parcă nu e făcută să fie străbătută ușor sau locuită confortabil. La noi lucrurile sunt altfel. Natura e mai mică, mai domesticită, mai prinsă în viața de zi cu zi.

Pe drumul de întoarcere în Puerto Río Tranquilo am avut prilejul să admirăm peisajul pe care îl ratasem dimineața. Am văzut astfel alte bucăți din acel imens Câmp de Gheață Nord Patagonic, de data aceasta cocoțat la înălțime. Am mai văzut câteva cascade, una dintre ele chiar la marginea drumului, și nesfârșitele păduri de foioase și conifere, care semănau oarecum cu cele de acasă și nu prea.

Pădurea aici e mult mai deasă, dar și mai șubredă decât în Carpații noștri. Solul e mult mai subțire, așa că bieții copaci nu prea au unde să-și înfigă rădăcinile. Cresc cât pot, iar apoi se usucă, lăsând loc altora să o ia de la capăt. E ciudat să vezi o pădure verde presărată cu atâtea uscături.

Cu stupoare am aflat de la Veronica că proprietar peste o grămadă din pădurile astea era chiar soțul gazdei noastre de origine germană de la pensiune. Se pare că ecologia era o meteahna de familie, așa că pădurile din proprietatea lui erau cât se poate de protejate. Oricum nu avea nevoie să le exploateze el fiind de meserie arhitect.

Am exasperat-o pe Veronica rugând-o să oprească la tot pasul ca să mai furăm câte un peisaj într-o poză. Ea avea un program nemțesc de respectat și probabil voia să ajungă repede acasă, pentru că a doua zi sigur o lua de la capăt. Noi am fi lălăit-o până se întuneca.

Am ajuns în Puerto Río Tranquilo pe înserat, îndeajuns de devreme pentru o cină copioasă, un somon pe care nu am reușit să-l biruiesc până la capăt. Eram cam extenuată, deși nu făcusem cine știe ce munci grele în acea zi, așa că am pus capul pe pernă și am adormit buștean. A doua zi urma să văd dacă mai eram în stare să mă plimb cu caiacul pe lac.