Insula Paștelui și omul pasăre
Jurnal chilian - capitolul 17

După ce s-au mai liniștit după revoluția care le-a venit de hac moailor și urechilor lungi, oamenilor din Rapa Nui le-a trecut altă trăznaie prin cap. Au instaurat o nouă ordine pe insulă, mai centralizată și bazată pe un soi de meritocrație. Nu mai era nimic vag sau mistic în ea. Era, dimpotrivă, foarte precisă și repetitivă.

În fiecare primăvară, toate privirile se mutau la Orongo, pe marginea craterului Rano Kau. Acolo se decidea cine conduce insula pentru anul următor. Nu prin negocieri, nu prin moștenire, ci printr-o probă riscantă și cât se poate de publică.

Șefii de clan se adunau aici cu oamenii lor, într-un loc foarte inospitalier. Vântul bătea de cele mai multe ori îndrăcit și, pentru a se adăposti, foloseau niște bordeie joase, săpate în pământ și acoperite cu piatră, lipite de stâncă. Nu erau locuri de stat comod, ci de rezistat. De acolo priveau oceanul și insulițele din larg, cu ochii pe momentul potrivit.

Între timp, fiecare clan își desemna un campion care să intre într-o competiție. Nu era șeful, ci probabil omul cel mai curajos și mai sportiv din clanul lui. Calitățile astea erau absolut necesare pentru că întrecerea era extrem de dură.

Trebuiau coborâte stâncile abrupte și deloc netede ale craterului, traversat înot oceanul până la insulițele Motu Nui și escaladat alte stânci. Acolo, competotorii așteptau apariția primelor ouă ale păsării manutara, un soi de rândunică de mare, care venea aici în fiecare an pentru reproducere. Primul care punea mâna pe un ou trebuia să-l ducă întreg înapoi. Traversarea apelor învolburate nu era o deloc simplă, iar urcarea pe stânci era și mai anevoioasă. Competitorul avea nevoie de ambele mâini ca să reușească, așa că oul era prins cu grijă în coafură. E o soluție cam comică, dar era singura care funcționa. Dacă oul se pierdea sau se spărgea, tot efortul devenea inutil și jocul o lua de la capăt.

Câștiga doar cel care reușea să închidă primul traseul complet, cu oul întreg. Victoria nu era a lui, ci a șefului pe care îl reprezenta, care devenea pentru un an tangata manu, omul pasăre. Nu un conducător absolut, dar suficient cât să pună lucrurile în ordine pe insulă.

Privită de la distanță, întrecerea asta pare o loterie periculoasă. Dar a fost totuși o soluție găsită pentru a evita conflictele directe, care producea un câștigător clar și lega puterea de un ciclu natural.

Așa arăta „meritocrația” de pe Insula Paștelui. Nu foarte blândă, nu foarte echitabilă, dar suficient de clară încât să funcționeze. Prin lupa din care privim noi azi, ai putea să-i spui și democrație. Lupa însă s-a mai schimbat în decursul istoriei și probabil se va mai schimba.

În cazul nostru experiența a fost ceva mai puțin eroică.

La ora vizitei era o înghesuială serioasă pe aleea de la Orongo. Explicația e simplă. Accesul se poate închide din senin, când ți-e lumea mai dragă, din cauza vântului care te poate zbura de pe alee și te transformă în competitor fără să vrei.

Am prins fereastra deschisă. La ieșire, am aflat că nu se mai permitea intrarea. Privind lucrurile așa, locul capătă altă logică. Vântul nu e decor, e parte din poveste. Iar bordeiele acelea joase, lipite de stâncă, nu mai par deloc o alegere, ci un colac de salvare.

Fără povestea omului pasăre, locul nu mai impresionează la fel. Privite simplu, fără context, insulițele din larg sunt doar niște bucăți de piatră, iar Orongo un loc bătut de vânt, nu foarte primitor. Toată greutatea vine din ce s-a întâmplat aici.

Maeva ne-a spus că adevăratele competiții ale omului pasăre s-au ținut până târziu, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Nu e chiar o poveste din negura timpului, ci ceva care a funcționat până relativ recent, până când insula a intrat într-o altă ordine. Astăzi se încearcă o recuperare, dar într-o formă domesticită. În cadrul festivalului Tapati Rapa Nui se organizează tot felul de întreceri, de la probe fizice la gătit, care încearcă să recupereze spiritul vechilor competiții. Nu își mai riscă nimeni viața pentru un ou. Dar ideea de competiție, de prestigiu câștigat în fața celorlalți, a rămas.

Ceea ce e cu adevărat impresionant aici nu e nici povestea și nici insulițele din larg, ci craterul Rano Kau. Văzut de sus, te oprește pe loc. Un cerc aproape perfect, uriaș, în care s-a strâns apă și vegetație, ca într-o lume închisă în ea însăși.

Nu e o frumusețe discretă, ci una care domină locul. Îți explică dintr-o privire de ce Orongo a fost așezat aici. Pe o parte craterul, pe cealaltă oceanul. Între ele, o fâșie de pământ suficient de îngustă încât să simți că nu ai unde să fugi.

Așa s-a încheiat și excursia mea, nu doar pe insulă, ci și în Chile. În după-amiaza aceea am plecat spre Santiago, apoi mai departe spre Istanbul și București. Dacă mai adaug și cele treisprezece ore de tren până la Arad, am fost pe drumuri aproape două zile.

Am ajuns acasă mai sfârșită decât competitorii care alergau după un ou.