Atacama, un cer foarte înstelat
Jurnal chilian - capitolul 5

Experiența noastră nocturnă în deșertul Atacama a început nu mult după apusul soarelui. Nu mai țin minte exact ce oră era când am pornit la drum dar știu sigur că se întunecase deja. De data aceasta Nicolas ne-a abandonat și ne-a lăsat pe mâna unor specialiști. Unul dintre ei era șofer și fotograf, cealaltă se numea Cécile, o tânără franțuzoaică foarte simpatică și entuziastă, care era astronom în devenire sau poate deja unul cu acte în regulă, nici asta nu mai țin minte.

Până să ajungem în mijlocul pustietății preferat de șoferul nostru, un loc fără strop de lumină pământeană, ni s-au cam lungit urechile. Majoritatea nu eram nici în cea mai bună formă, după drumeția prin canion și mai ales după moleșeala intrată în oase în bazinele termale de la Puritama. Cred că mulți visau să se culcușească sub plapumă, nu să umble teleleu pe câmpuri în frigul nopții pentru a se zgâi la stele.

Într-un târziu am ajuns la destinație. Am început cu un snack, până când gazdele noastre au înșirat un rând de scaune pentru noi, ca pentru o prezentare și au instalat un mic telescop. După care Cécile a început lecția de astronomie.

Atacama nu e doar un loc bun, pentru turiști, de privit cerul ci unul dintre cele mai importante centre ale astronomiei moderne. Condițiile sunt rare la scară globală: aer extrem de uscat, foarte puțini vapori de apă, altitudine mare și un număr foarte mare de nopți senine pe an. În plus, zona este slab populată, deci poluarea luminoasă e minimă. Toate acestea fac posibilă observarea Universului cu o precizie care în multe alte locuri nu poate fi atinsă.

Interesul științific pentru regiune a început în anii ’60, când astronomii europeni și americani au căutat locații mai bune decât cele din emisfera nordică. Primul mare pas a fost instalarea observatorului La Silla Observatory, inaugurat în 1969 de European Southern Observatory. A fost primul centru major din zonă și a deschis drumul pentru dezvoltările ulterioare.

În deceniile următoare, investițiile au crescut constant. Un moment important a fost deschiderea Paranal Observatory, unde funcționează Very Large Telescope, un ansamblu de patru telescoape principale care pot lucra împreună. Aici s-au făcut observații esențiale asupra centrului galaxiei noastre și asupra planetelor din alte sisteme solare.

La altitudini și mai mari, în jur de 5000 de metri, se află ALMA Observatory. Acesta nu este un telescop clasic, ci o rețea de 66 de antene radio care funcționează împreună și permit studierea gazului și a prafului cosmic, adică exact acele componente din care se formează stelele și planetele. Observațiile de aici sunt imposibile în zone cu mai multă umiditate, ceea ce explică alegerea Atacamei.

Pe lângă europeni și americani, și japonezii au dezvoltat un observator propriu în zonă, Atacama Astronomical Observatory, amplasat pe Cerro Chajnantor, la peste 5600 de metri. Acesta este specializat în observații în infraroșu, un domeniu foarte sensibil la vaporii de apă și, tocmai de aceea, potrivit pentru condițiile extreme ale deșertului.

Dezvoltarea nu s-a oprit aici. În prezent se construiește Extremely Large Telescope, care va avea o oglindă de 39 de metri și va deveni cel mai mare telescop optic din lume. Cu el se vor putea studia atmosferele exoplanetelor și galaxii foarte îndepărtate, cu un nivel de detaliu fără precedent.

Astăzi, Chile concentrează aproximativ 40% din capacitatea astronomică mondială, cu perspective de creștere spre 70% în următoarele decenii. Această concentrare nu se datorează doar condițiilor naturale, ci și politicilor statului chilian, care a oferit stabilitate, acorduri internaționale și protecție împotriva poluării luminoase.

Cercetarea realizată aici nu are legătură directă cu constelațiile vizibile cu ochiul liber. Astronomii folosesc instrumente pentru a studia exoplanete, găuri negre, formarea galaxiilor și structura materiei interstelare. Pentru ei, cerul nu este un spectacol, ci o sursă de date.

În acest context, experiența turistică de a privi cerul în Atacama este doar o mică parte din realitate. În spatele ei există o infrastructură științifică impresionantă, care face din acest loc unul dintre cele mai importante puncte de observație ale Universului de pe Pământ.

După această introducere, primul lucru pe care ni l-a explicat Cécile a fost că cerul nu e același peste tot, deși ne place să credem asta. În emisfera sudică vezi practic „cealaltă jumătate” a cerului. Noi suntem obișnuiți cu reperele din nord, cum ar fi Ursa Mare sau Steaua Polară. În sud ele dispar complet și sunt înlocuite de alte puncte de orientare, cel mai cunoscut fiind Crucea Sudului.

Până și constelațiile zodiacale se schimbă în felul în care apar pe cer. Ele există peste tot, dar apar în altă poziție, unele sunt răsturnate față de cum le vedem noi iar traseul lor este diferit. Mai e și diferența de fundal, în emisfera sudică Calea Lactee e mult mai spectaculoasă, pentru că centrul galaxiei e vizibil mai bine. De aceea cerul pare mai „plin” decât în nord. Adevărul e că cerul Atacamei părea a fi mult mai apropiat iar stelele mult mai la îndemână. Păcăleală de percepție dar impresionantă totuși.

Ca să nu rămânem doar la teorie, Cécile ne-a pus în mână și telefonul ei. Avea instalată o aplicație care, odată îndreptat telefonul spre cer, identifica stelele și constelațiile și le desena direct pe ecran. Un fel de hartă suprapusă peste realitate, pentru cei care nu știu încă să citească cerul dintr-o privire. Am și eu o astfel de aplicație și m-am jucat în voie cu ea, urmărind cum liniile apar peste punctele de lumină și dau un sens haosului de sus.

Vedetele serii au fost Calea Lactee, atât cât se putea vedea din ea la acea oră și cei doi nori ai lui Magellan. Centrul Căii Lactee urma să defileze pe cer mai spre dimineață, dar tot atunci răsărea și Luna, așa că nu aveam șanse să-l vedem în toată splendoarea lui. În schimb, norii aceia s-au văzut fără probleme. Spre deosebire de stele, care sunt puncte clare, ei apar ca niște pete albicioase, ușor difuze, de parcă cineva a șters cerul cu degetul. Nu sunt nori în sensul obișnuit, ci galaxii separate, sateliți ai Căii Lactee, vizibile doar din emisfera sudică. Se numesc Marele Nor al lui Magellan și Micul Nor al lui Magellan și au fost notate de europeni în timpul expediției lui Ferdinand Magellan. Practic, sunt printre puținele galaxii pe care le vezi cu ochiul liber, fără niciun instrument, dacă ai norocul unui cer ca în Atacama.

Am mai aflat de la Cécile că stelele nu sunt toate la fel, chiar dacă de la nivelul nostru par simple puncte albe. Unele sunt mai roșii, altele mai albăstrui, iar culoarea lor spune ceva despre temperatură. Diferența nu e mică, e vorba de mii de grade. Degeaba am căutat și stele verzi, acestea apar doar în ziceri din bătrâni.

Nu mai știu ce stele roșii și albastre am văzut noi prin telescop, dar diferența de culoare era clară. Și nu e doar o chestiune de aspect. Culoarea unei stele spune ceva foarte concret despre temperatura ei. Cele albastre sunt mult mai fierbinți, ajungând la zeci de mii de grade la suprafață, în timp ce cele roșii sunt mai „reci”, chiar dacă și ele au mii de grade. Diferența asta de temperatură vine la pachet și cu un ritm diferit de viață. Stelele albastre ard rapid și intens, consumându-și combustibilul într-un timp relativ scurt. Cele roșii sunt mai „economice” și pot rezista mult mai mult.

Finalul lor diferă și el. Stelele albastre, de obicei masive, sfârșesc spectaculos în explozii de tip supernovă, după care rămân în urmă stele neutronice sau chiar găuri negre. Stelele roșii au un destin mai variat. Cele foarte mari pot ajunge și ele la faza de supernovă, dar cele mai mici, cum este și Soarele nostru, se umflă într-o gigantă roșie, își pierd treptat straturile exterioare și lasă în urmă un nucleu dens, numit pitică albă.

În esență, culoarea unei stele e un indiciu simplu despre cât de fierbinte este, cât de repede trăiește și cât de dramatic sau liniștit va sfârși.

În acest moment al lecției, Cécile a devenit poet. A insistat asupra ideii că moartea unei stele nu e un sfârșit, ci mai degrabă un nou început. În interiorul stelelor se formează elementele din care e alcătuit Universul, iar în fazele finale ale vieții lor, mai ales în acele explozii violente, elementele acestea sunt împrăștiate în spațiu. Din acest material se nasc apoi alte stele, planete și, în cele din urmă, condițiile care fac posibilă viața.

Ideea nu era complet nouă pentru mine. Am auzit-o pentru prima oară demult de tot, pe când mă uitam fermecată la televizor la serialul Cosmos: A Personal Voyage al lui Carl Sagan. Dar repetată acolo, în mijlocul deșertului, sub cerul acela și explicată de cineva care chiar lucra cu astfel de lucruri, a căpătat o altă consistență. Nu mai era doar o formulare frumoasă, ci una care venea cu o anumită siguranță. Mi-a plăcut să aud din nou, prin intermediul lui Cécile, că în fond până și amărâții de noi suntem, într-un fel, praf de stele.

Din acel punct, lecția ar mai fi putut continua mult și bine. Cécile era în elementul ei și ar fi fost pregătită să ne explice cerul până dimineața. Pentru noi însă era deja finalul zilei. După canion, după băile termale și după frigul ce începea să ne intre în oase, nu mai aveam nici răbdare, nici energie pentru galaxii. Diferența de program era evidentă. Noi voiam să închidem ziua, ea dorea să continue ce abia începuse.

Până la urmă am bătut din picior, am cerut să vedem pe repede înainte Jupiter și cele patru punctulețe reperabile ca fiind unii din sateliții săi. Apoi, ca niște turiști obosiți, am spus clar că vrem acasă. Și duși am fost.

Am plecat din deșert cu câteva poze chinuite și cu o încercare timidă de a fotografia Calea Lactee. Am prins doar o margine a ei și nu a ieșit nimic spectaculos. Cu tot trepiedul meu necăjit și cele 10 secunde de expunere, atât s-a putut. Cerul acela nu se lăsa prins în fotografii de amatori. Mai trebuie să învăț.

PS. Pentru imaginea reprezentativă a acestui articol am ales să fur o poză de pe internet, una așa cum mi-aș fi dorit să pot face și eu.

Explicația ei spune așa:

În această nouă imagine, amurgul dezvăluie un cer nocturn spectaculos deasupra Observatorului Paranal al ESO, care găzduiește Very Large Telescope (VLT), principala instalație a astronomiei europene bazate la sol. Credit: ESO/J. Colosimo