Capillas de Mármol
Jurnal chilian - capitolul 10

Principala atracție turistică a lui Puerto Río Tranquilo sunt, cel mai probabil, Capillas de Mármol din apropiere. Poate unii vin aici și stau pe tihnite la un pescuit sau la străbătut cărări de munte, noi însă am fost în tabăra celor cu veni, vidi, bifat+plecat.

Capelele acestea, parcă impropriu traduse pe românește cu numele Peșterile de marmură, sunt niște ciudățenii naturale. Capillas de Mármol nu sunt, de fapt, peșteri în sensul clasic al cuvântului. Nu intri într-o cavitate adâncă și întunecoasă, săpată în stâncă, ci într-un fel de goluri rotunjite, deschise, aproape sculpturale. Sunt blocuri de marmură modelate de apă până când au ajuns să semene cu niște arcade, cupole sau niște încăperi fără uși, cu pereți netezi și lucioși. De aceea mi se pare mult mai potrivită denumirea lor chiliană.

Povestea lor a început demult de tot, de la niște stânci de calcar care, în timp, s-au transformat în marmură. Apoi a intervenit lacul. Apa a tot lovit și a spălat stânca, an după an, până a început să o modeleze. A mâncat din margini, a rotunjit colțurile, a subțiat pereții și a lăsat în urmă formele astea ondulate pe care le vedem azi. Nu e nimic spectaculos în proces, doar mult timp și o apă prezentă cu încăpățânare.

Structurile acestea devin memorabile atât datorită formei lor dar mai ales datorită culorii. Lacul în care se află, Lago General Carrera, are o nuanță turcoaz intensă, aproape ireală în zilele cu lumină bună. Apa reflectă lumina pe pereții de marmură, iar aceștia capătă tonuri de albastru, gri sau chiar verzui. Distractiv e că aceste culori se schimbă permanent. Nu sunt aceleași de la o zi la alta, nici măcar de la o oră la alta. Peșterile arată diferit în funcție de cât de sus e apa, de cât de puternic bate soarele sau de cât de acoperit e cerul.

Din punct de vedere geologic nu sunt un fenomen unic sau misterios. Sunt un exemplu foarte bine conservat și foarte accesibil de eroziune în marmură. Diferența față de alte locuri este combinația dintre material, apă și lumină, plus faptul că ajungi la ele ușor, cu barca sau cu caiacul. De aici și popularitatea lor. Nu trebuie să faci eforturi mari ca să le vezi, iar efectul e imediat.

Și în oferta excursiei noastre ne-au fost oferite cele două modalități de transport. Cei cu barca aveau avantajul de a nu munci deloc dar pierdeau independența de a intra nițel în peșteri sau de a se apropia foarte mult de pereți. Ceilalți trebuiau să tragă la rame dar erau mai liberi în mișcări. În amintirea caiacului meu gonflabil, care m-a purtat pe lacurile Comana și Snagov, ba chiar și pe Neajlov, m-am încumetat să aleg varianta caiac. Am fost cu toții șapte din grup doritori de caiac, număr impar așadar. M-am străduit să fiu eu aceea cu caiacul simplu și am avut noroc să pun mâna pe el. Am avut ceva emoții din cauza vântului, dacă bătea prea tare riscam să rămân în mijlocul lacului, dar m-am descurcat până la urmă.

În ziua escapadei noastre vremea a fost foarte mohorâtă. Norii erau joși și insistenți iar la un moment dat s-a pornit o ploaie sâcâitoare. Dar nu bătea vântul prea tare așa că vâslitul nu a mai adăugat o nouă complicație problemelor mele. De udat nu m-am udat pentru că ghizii noștri caiaciști ne-au dat și fustițe din acelea protectoare care se fixează de caiac și veste de salvare. Dacă adaug jacheta mea ultra-impermeabilă cu o glugă foarte generoasă pot spune că eram perfect blindată. Mai expus era bietul telefon fără de care mă întorceam la țărm fără fotografii, lucru inimaginabil. Venisem pregătită de acasă cu o husă pentru el, legată cu șnur în jurul gâtului, dar n-am reușit să-l manevrez prin ea așa că la fiecare calup de poze lăsam padelele din mâini, scoteam telefonul din husă, trăgeam pozele după care îl băgam la loc. Complicat. Dar a supraviețuit și el până la urmă.

Am pornit vâslitul de undeva de lângă Puerto Río Tranquilo, din Bahía Mansa. Am avut trei obiective de vizitat, o Catedral, o Capilla și o Caverna, toate de Mármol, firește. Singurul loc în care am avut voie să intrăm cu caiacul pe sub cupole a fost Caverna, era sigur plasată la baza unui munte trainic. Am ajuns la ea după ce am vâslit aproximativ un ceas. Pe celelalte două, niște pietroaie uriașe ce stăteau proptite pe câteva picioare fragile ce ieșeau din apă, le-am înconjurat doar, de câteva ori. Nici să mă plătească careva nu intram pe sub cupolele Catedralei și ale Capelei, sub bolovanii aceia care par sprijiniți cam la limită. La un moment dat sigur vor ceda și vor face loc altor structuri.

Toată tevatura asta a durat până la urmă aproape o zi întreagă. La sfârșit am rămas cu mulțumirea reușitei caiacistice, cu câteva poze de dus cu mine acasă ca amintire și cu senzația că nu doar culorile Peșterilor de Marmură sunt nestatornice ci, în timpi geologici, însăși forma lor.