Chilienii și câinii vagabonzi
Jurnal chilian – o observație pe margine

Recunosc, oamenii din Chile nu mi-au intrat la suflet, cu câteva excepții. Mi s-au părut, de cele mai multe ori, mai degrabă închiși și ușor tafnoși. Nu neapărat nepoliticoși, dar nici genul cu care te împrietenești ușor.

În schimb, încă din prima zi, am primit un avertisment serios despre câinii lor.

Ghida chiliană care ne-a preluat de la aeroport ne-a spus, fără ocolișuri, să fim atenți la câinii vagabonzi. Ne-a dat și un exemplu care nu suna deloc liniștitor, o turistă care ar fi fost mușcată rău în Atacama. Nu mai țin minte exact detaliile, dar mesajul a fost clar.

Am intrat imediat la idei.

În San Pedro de Atacama chiar m-am gândit de două ori dacă să ies seara din hotel. Voiam să văd cerul acela despre care tot auzisem, dar nu eram foarte convinsă că merită riscul. Până la urmă nici n-a mai fost cazul, deoarece Cristina ne-a organizat o sesiune de observat stelele în condiții controlate.

Între timp însă, am constatat că realitatea de pe teren arăta cu totul altfel.

Câini erau peste tot. Mulți. În orașe, în sate, prin deșert, pe lângă restaurante, pe lângă obiective turistice, pe lângă noi. Și nu arătau deloc ca niște câini abandonați. Erau grăsunei, relaxați și complet lipsiți de interes pentru dramele noastre de turiști. Unii dintre ei, trebuie să recunosc, aveau o înfățișare care nu inspira deloc încredere, corcituri de molosi sau de câini de luptă, genul pe care instinctiv îi ocolești. Cu atât mai surprinzător era contrastul. Erau prietenoși. Nu cerșeau. Nu lătrau. Nu se lipeau de tine. Stăteau întinși la soare sau se ridicau leneș când trecea cineva pe lângă ei.

Cu mine s-au purtat impecabil. Am împărțit cu ei mângâieri, mâncare, înghețată și chiar un smoothie. Au acceptat totul fără grabă și fără insistență. Luau ce li se dădea și atât. La final, îți mulțumeau în felul lor, chiar și atunci când nu cădea nimic de ronțăit. Le ajungeau joaca și mângâierile. Inclusiv în Atacama, acolo unde fusesem preveniți, câinii erau la fel. Prezenți, dar liniștiți. Aproape decorativi. Nu erau câini ai nimănui, dar nici nu păreau ai străzii. Stăteau lângă oameni fără să ceară nimic, prietenoși, fără să se teamă, fără să se agite. Asta contrazicea tot ce ni se spusese la început și m-a pus pe gânduri.

Nu știu exact ce fac chilienii cu câinii lor. Dar felul în care se poartă aceștia spune destul despre oameni.

Cu oamenii din Chile nu m-am lămurit pe deplin. Cu câinii lor, da.