Puerto Natales și miradorul
Jurnal chilian - capitolul 11

Puerto Natales este un oraș mic din sudul Chile, în regiunea oficial denumită Magallanes și colocvial denumită Patagonia chiliană, situat pe malul fiordului Última Esperanza.

Numele lui adună două momente istorice diferite. „Natales” vine de la râul din apropiere, botezat de exploratori spanioli în perioada Crăciunului, din „Navidad”, adică Nașterea Domnului. „Puerto” a apărut mai târziu, când așezarea a devenit un port care deservea fermele din zonă.

Fiordul are o poveste mai directă. A fost numit „Última Esperanza” de navigatorul Juan Ladrillero în secolul XVI, într-o expediție care căuta o trecere spre Atlantic. Intrarea în acest fiord era, pentru el, ultima șansă de a găsi acel pasaj. Nu l-a găsit dar numele a rămas.

Orașul a apărut relativ târziu, la începutul secolului XX, în contextul dezvoltării industriei oieritului din Patagonia. Zona a fost colonizată în principal de europeni, mai ales croați, dar și britanici și germani, atrași de marile estancias unde se creșteau oi pentru lână și carne. Puerto Natales a funcționat inițial ca port de export pentru această economie.

Un reper important al acelei perioade este complexul industrial Frigorífico Bories, aflat la câțiva kilometri de oraș dar la care noi nu am ajuns. Era una dintre cele mai mari fabrici de procesare a cărnii din regiune, unde animalele erau sacrificate, refrigerate și expediate spre Europa. Astăzi clădirile au fost restaurate parțial și transformate în hotel și sit de patrimoniu industrial.

Din punct de vedere geografic, Puerto Natales este poziționat strategic între câmpia patagonică și masivul andin. Spre vest încep imediat munții și ghețarii din Parcul Național Torres del Paine, aflat la aproximativ 100 km distanță. De aceea orașul a devenit principalul punct de plecare pentru excursii în parc, fie că e vorba de drumeții de o zi, fie de circuitele mai lungi (celebrele trasee W și O).

Clima este rece și instabilă, chiar și vara. Vântul este aproape permanent, iar schimbările de vreme pot fi rapide, de la soare la ploaie sau ninsoare în aceeași zi. Temperatura rar urcă mult peste 15 grade, iar iarna poate coborî sub zero, deși apropierea de ocean temperează extremele.

Orașul în sine nu are monumente spectaculoase, dar are câteva puncte de interes. Pe faleză se află statuia Monumento al Viento, dedicată vântului patagonic, o prezență definitorie pentru loc. Tot aici se găsește și vechiul debarcader, de unde se văd, în zilele clare, munții dinspre Torres del Paine. În fața unei prăvălii am dat peste un araucaria, copacul acela ciudat ce este un soi de emblemă a Chile.

Puerto Natales este și punct de plecare pentru navigații spre ghețari, în special spre Ghețarul Balmaceda și Ghețarul Serrano, accesibili prin excursii pe apă în interiorul fiordurilor.

Din punct de vedere practic, orașul trăiește aproape exclusiv din turism. Există multe pensiuni, hosteluri și agenții care organizează transport și excursii. Oferta gastronomică este orientată spre produse locale, în special miel patagonic, fructe de mare și pește. Eu am decis să le ignor însă și să mă mulțumesc cu câteva prăjiturele locale.

Noi am ajuns aici cu un avion, din Santiago. Peste două zile urma să-l părăsim cu mașina, spre Punta Arenas, aflat la circa 250 km sud.

Pe scurt, rolul orașului este clar. Nu este o destinație în sine, ci un nod logistic între civilizație și unul dintre cele mai spectaculoase peisaje din Patagonia. Aici se opresc oamenii pentru o noapte sau două, își organizează echipamentul și traseele, apoi pleacă mai departe spre munți.

N-am apucat să mă plimb prea mult prin orășel pentru că am fost tentată de oferta Cristinei de ocupare a timpului liber, o drumeție scurtă la un mirador cocoțat în vârful unui deal aflat nu departe.

Miradorul acesta, Cerro Dorotea, e probabil cea mai simplă evadare din Puerto Natales. Nu te duce în Torres del Paine, dar îți arată, în mic, despre ce e vorba în toată zona. Punctul din care pornești în drumeție se află în curtea unui gospodar, la câteva minute cu mașina de oraș. Am plătit și un soi de taxă de trecere ca să ne lase să urcăm dealul. De acolo începe o urcare susținută, nu foarte lungă, dar suficientă cât să o simți în picioare. Nu e genul de plimbare leneșă, chiar dacă la prima vedere așa pare.

La un moment dat pădurea prin care trece traseul devine ciudată. Apar copaci nu foarte înalți, răsuciți, iar aproape fiecare ramură este încărcată cu licheni lungi, cenușii, ca niște fire de barbă. Îți dau senzația că pădurea nu e chiar vie, dar nici moartă. Mai degrabă suspendată într-un fel de umiditate continuă. Lumina era slabă, filtrată, iar totul avea o tentă ușor albăstruie, de parcă ziua nu se hotărâse dacă vrea să se lumineze.

Pe măsură ce urci, pădurea se rarefiază și ajungi într-un spațiu dominat de câteva antene. Dincolo de ele începe să se deschidă priveliștea spre fiordul Última Esperanza. Numai că, în ziua aceea, nu era nimic spectaculos. Cerul jos, culori șterse, munții abia conturați în depărtare. Totul într-o gamă de tonuri de gri și albastru.

Panorama există, dar nu se impune. Nu e genul de loc care să te lovească vizual, mai ales într-o zi mohorâtă. Vezi orașul mic, întins pe malul apei, și înțelegi mai degrabă poziția lui decât frumusețea lui. Pentru mine a fost însă suficient cât să marcheze începutul poveștii din Patagonia.

Din fericire, priveliștea asta mohorâtă nu prevestea deloc ce avea să urmeze în Parcul Național Torres del Paine.