Atacama, lagune și salare
Jurnal chilian - capitolul 6

Următoarea zi a fost dedicată în exclusivitate altor specialități ale deșertului Atacama, lagunele și salarele. Ne-am trezit iar cu noaptea în cap pentru că aveam drum lung de făcut. În această zi am urcat pentru prima dată la altitudini mai mari de 4000 de metri așa că, atunci când eram pe picioarele mele, m-am deplasat mai cu încetinitorul.

În Atacama, lagunele și salarele apar mereu împreună, dar nu sunt același lucru. Laguna e apa care a reușit să supraviețuiască. Salarul e ceea ce rămâne după ce apa dispare.

Totul pornește de la un fapt simplu. Deșertul Atacama este unul dintre cele mai uscate locuri de pe pământ. Plouă extrem de rar, dar din când în când apa tot ajunge aici, din topirea zăpezilor andine sau din izvoare subterane. Apa nu are unde să se scurgă pentru că multe dintre aceste zone sunt depresiuni închise, fără ieșire. Așa că se acumulează în niște lacuri mai mari sau mai mici.

La altitudine mare, însă, soarele și vântul lucrează constant. Apa se evaporă încet, dar sigur. Și, pe măsură ce dispare, lasă în urmă tot ce avea dizolvat în ea, în special săruri și minerale. Dacă mai rămâne apă, apare o lagună. De obicei mică, uneori surprinzător de colorată. Culoarea nu e întâmplătoare. Vine din combinația de minerale și microorganisme adaptate la condiții extreme. De aici roșul, verdele sau turcoazul pe care le vezi în locuri ca lagunele Miscanti sau Miñiques. Dacă apa dispare aproape complet, rămâne salarul. O întindere albă sau cenușie, uneori crăpată în forme geometrice, alteori acoperită cu o crustă dură de sare. Practic, un fost lac care s-a retras și a lăsat în urmă scheletul lui mineral.

Lagunele și salarele nu sunt doar peisaj. Sunt sisteme fragile. În jurul lagunelor trăiesc microorganisme care stau la baza întregului lanț trofic. Ele hrănesc crustacee minuscule, care la rândul lor hrănesc păsările flamingo. De aceea ai șanse mari să vezi colonii întregi de flamingi în locuri unde, la prima vedere, pare că nu ar putea trăi nimic.

Salarele, în schimb, ascund o altă bogăție. Sub crusta de sare se găsesc saramuri bogate în minerale, inclusiv litiu. Tocmai de aceea multe dintre ele sunt astăzi exploatate. Intervenția asta schimbă echilibrul apei din zonă și, implicit, afectează lagunele din apropiere. De aici și poveștile cu lagune care se retrag și flamingi care se mută.

Mai e un detaliu care nu se vede în poze. Altitudinea. Majoritatea acestor locuri sunt la peste 3000–4000 de metri. Aerul e rarefiat, mișcările devin mai lente, iar orice plimbare scurtă începe să semene cu un mic efort. Poate de aceea peisajul pare și mai tăcut, mai suspendat, ca și cum nu se întâmplă nimic.

În altiplano-ul chilian a început și vânătoarea fotografică de vietăți. Nu cine știe ce safari, dar suficient cât să ne țină lipiți cu nasul de geamul microbuzului. Lame, vicuñe și, cum le-am zis noi inițial, „struți”. De fapt, niște rhea sud-americane, veri mai mici și mai puțin spectaculoși decât cei africani, dar perfect adaptați la uscăciunea și altitudinea locului.

Lamele apar de obicei în apropierea așezărilor, mai domestice și mai obișnuite cu oamenii. Vicuñele sunt altă poveste. Mai elegante, mai subțiri și mult mai prudente, stau la distanță și par mereu gata să dispară. Sunt, de fapt, varianta sălbatică și mult mai prețioasă, din lâna lor se făceau odinioară haine pentru elitele incașe.

La un moment dat am oprit lângă un semn care anunța trecerea peste Tropicul Capricornului. Genul de loc unde toată lumea face o poză rapidă, mai mult pentru bifă decât din vreo emoție reală.

Lângă el era și un soi de „traseu incaș”, o referire locală la rețeaua de drumuri a imperiului Inca. În realitate, cel puțin în punctul acela, nu era mare lucru de văzut. O cărare sugerată, câteva pietre și multă bunăvoință în interpretare. Probabil că rețeaua originală era impresionantă în ansamblu, dar aici părea mai degrabă o idee decât un loc.

Am stat cât să bifăm și punctul acesta și ne-am văzut mai departe de drum, înapoi la lagunele și salarele care, în ziua aceea, aveau oricum rolul principal.

Laguna Miscanti

Prima oară am oprit la Laguna Miscanti. Laguna asta se află la peste 4000 de metri altitudine, într-un peisaj care pare mai degrabă lunar decât pământesc. Este o lagună salină, alimentată în principal de izvoare subterane și de apa provenită din topirea zăpezilor din jur. Nu are ieșire, așa că apa rămâne acolo până când se evaporă, concentrând în timp sărurile și mineralele.

În jurul ei nu prea crește mare lucru, doar vegetație joasă, adaptată la frig, vânt și uscăciune. În schimb, apa atrage viață. Laguna face parte dintr-un sistem mai larg de lagune andine care funcționează ca puncte de oprire pentru păsări, în special pentru flamingi, dar și pentru alte specii adaptate la altitudine.

Pe malurile ei am zărit, la o depărtare mult prea mare pentru puterile iPhone-ului meu, o grămadă de păsăret. L-am rugat pe Nicolas să mă ajute să le identific. După mintea mea, erau niște lișițe, niște gâște și niște pescăruși. Cu un zâmbet complice, a scos un cărțoi din buzunar, mărturisind că a prevăzut întrebări de genul ăsta și a venit pregătit. Cât ai zice pește, ne-a arătat în carte despre ce păsări era vorba. Nu eram chiar pe lângă subiect. Erau într-adevăr, niște „lișițe”, niște „gâște” și niște „pescăruși”, doar că toate în variantă andină. Rude îndepărtate ale celor de acasă, adaptate la apă sărată, frig și aer rarefiat.

Laguna Miñiques

Următoarea oprire a fost la Laguna Miñiques. Laguna aceasta se află foarte aproape de Miscanti, dar parcă e și mai retrasă și mai tăcută. Este tot o lagună de altitudine, alimentată de ape subterane și de topirea zăpezilor, fără scurgere spre exterior. Ca și Miscanti, funcționează după aceeași regulă simplă a deșertului, apa vine greu, stă cât poate și apoi se evaporă, lăsând în urmă săruri și minerale.

Diferența e mai degrabă de atmosferă. Dacă Miscanti pare deschisă și mai „prietenoasă”, Miñiques dă impresia unui loc mai izolat, strâns între munți, cu un aer și mai aspru. Vegetația e și mai rară, vântul pare mai prezent și, în general, totul e redus la strictul necesar.

Acolo vedetele au fost câteva vicuñe. Cu ocazia asta am aflat că petele negre ce se zăreau pe pământ erau, de fapt, toaletele vicuñelor. Fiecare familie cu toaleta ei. Se apropiau sfios de o pată din asta, miroseau atent și, dacă nu era a lor, strâmbau dezgustate din nas și plecau mai departe. Nu era doar un capriciu, ci un sistem foarte bine pus la punct. Vicuñele își marchează astfel teritoriul și mențin niște limite clare între grupuri, fără să fie nevoie de conflicte directe.

Într-un loc în care resursele sunt puține și viața trebuie dozată cu grijă, până și lucrurile aparent banale, cum e o „toaletă”, devin parte dintr-o ordine strictă.

Salar de Aguas Calientes sur III sau Piedras Rojas

A urmat Salar de Aguas Calientes Sur III sau Piedras Rojas, vedeta incontestabilă a zilei. Nu pot spune că celelalte locuri vizitate în acea zi m-au impresionat prea tare, dar acesta da.

Piedras Rojas nu e doar o lagună sau un salar, ci o combinație foarte reușită între cele două. Ai apă, ai sare, dar mai ales ai acele roci roșiatice care dau locului identitate. Culoarea lor vine din oxidarea fierului, același proces care colorează și alte peisaje vulcanice, doar că aici contrastul e dus mai departe, roșu intens lângă apă albastră și pete albe de sare.

Zona se află la peste 4000 de metri altitudine și face parte dintr-un sistem vulcanic activ în trecut. În jur vezi conuri vulcanice, câmpuri de lavă solidificată și sedimente depuse în timp de apă și vânt. Nu e un peisaj „construit” într-un moment, ci unul care s-a tot rescris în straturi.

Laguna de aici este tot una salină, fără scurgere, dar are o particularitate. Apa nu e doar rezultatul evaporării clasice, ci și al unor procese geotermale din subsol. De aici și numele de Aguas Calientes, chiar dacă la suprafață nu vezi neapărat aburi sau apă fierbinte ca la gheizere.

Rocile roșii nu sunt doar puse acolo întâmplător. Sunt fragmente de rocă vulcanică alterată în timp, mărunțită, oxidată și apoi redistribuită de apă. Practic, un amestec de lavă veche și sedimente transformate, care a ajuns să arate aproape ireal.

Ce mi s-a părut diferit aici față de celelalte opriri a fost tocmai echilibrul. În alte locuri vezi ori apă, ori sare, ori munte. Aici le ai pe toate în același cadru, fără ca unul să-l acopere pe celălalt. Și, poate mai important, e unul dintre puținele locuri din Atacama unde nu simți doar lipsa, lipsa apei, lipsa vegetației, lipsa vieții, ci și un fel de exces. Prea multă culoare, prea mult contrast, prea multă liniște.

Aici a trebuit să muncim nițel mai mult decât la celelalte lagune. Călătorul este îndemnat să urmeze un traseu care îl coboară din parcare până pe marginea lagunei. Este o cărare cu sens unic, păzită, făcută pentru a proteja solul fragil. Cum faci un pas în afara ei, cum ești admonestat. Traseul nu e lung, cam 1 km sau puțin mai mult, dar la peste 4000 de metri fiecare pas se simte mai apăsat decât e normal.

Piedras Rojas este doar o mică parte din Salarul Aguas Calientes. Dintr-un mirador se vedea un salar mult mai mare decât cel prin care ne-am plimbat.

Laguna Chaxa

A urmat Laguna Chaxa, una dintre cele mai cunoscute lagune din Salar de Atacama. Câteva ochiuri de apă risipite pe niște câmpuri de sare ce păreau niște stalagmite zgrunțuroase.

Aici vedetele ar fi trebuit să fie păsările flamingo. Laguna face parte dintr-o rezervație naturală și este unul dintre locurile în care poți vedea mai multe specii de flamingo andini, veniți pentru hrană și reproducere. Apa este foarte sărată și bogată în microorganisme, exact ce le trebuie. Am zărit ochiuri de apă limpede și ochiuri roșiatice, adică pline cu o supă bună pentru flamingo.

Doar că lucrurile nu mai sunt chiar ca odinioară. Salarul de Atacama este și una dintre cele mai importante zone de exploatare a litiului din lume. Sub crusta de sare se află saramuri bogate în acest mineral, iar extracția presupune pomparea apei din subsol și evaporarea ei în bazine uriașe.

Procesul acesta schimbă echilibrul apei din zonă. Nu e întotdeauna ușor de spus cât anume din schimbări se datorează exploatării și cât ține de variațiile naturale, dar cert este că unele lagune se retrag, iar păsările se mută acolo unde găsesc condiții mai bune.

Laguna Chaxa rămâne încă un loc important pentru flamingi, dar nu mai e singurul. Iar senzația e că acest echilibru fragil poate fi ușor împins într-o direcție sau alta. Nicolas povestea că până acum câțiva ani zburau sute de flamingo peste laguna aceasta. La ora vizitei noastre abia dacă se zăreau câțiva, majoritatea refugiați în colțuri mult prea îndepărtate și inaccesibile.

În jurul litiului există și multă tensiune politică. Președintele Gabriel Boric a încercat să aducă exploatarea mai mult sub controlul statului, dar nu a fost vorba de o naționalizare simplă și nici completă. Sistemul actual implică parteneriate între stat și companii private.

Printre actorii importanți din industrie se află și grupul SQM, cu o istorie complicată și legături care duc înapoi în perioada regimului lui Augusto Pinochet. E genul de detaliu care apare inevitabil când începi să sapi puțin în spatele peisajului.

A fost oarecum dezamăgitoare vizita în laguna asta. Dar poate nu am ajuns noi la ora potrivită, cine știe.

A doua zi, pe drumul de întoarcere de la gheizere, am mai avut ocazia să ne oprim în dreptul unor smârcuri și al unei lagune cu flamingi. Am putut fura câteva fotografii cu păsăretul, dar flamingii tot sfioși au fost și nu au vrut să se apropie.

Așa s-a încheiat ziua lagunelor și a salarelor. Din câte am înțeles, am mai fi avut multe astfel de specialități de descoperit în zonă, dar mie mi-au ajuns. Pielea mea pârlită, gâtul uscat și buzele crăpate cereau deja altă climă. Mai aveam doar o jumătate de zi de petrecut în Atacama, după care scăpam de deșert.