Un pinguin din Chile
Jurnal chilian - epilog

Îmi place mult să o ascult pe Mercedes Sosa. Îmi place vocea ei iar cântecele mi se par o esență a Americii Latine, atât prin muzică cât și prin versuri. Deși nu înțeleg chiar tot ce spune ea acolo, îmi dau seama că multe dintre versuri provin dintr-un avânt de stânga care a însuflețit continentul în a doua jumătate a secolului XX și pe care îl credeam demult mort și îngropat. Dar, surpriză! În piața din fața palatului La Moneda din Santiago, la manifestația de rămas bun pentru președintele Gabriel Boric, se cânta tocmai Canción con todos. Care spune cam așa:

Cântecul ăsta nu e chiar Internaționala, dar ideea pe care o sugerează nu bate prea departe. Face un apel la unirea tuturor sud-americanilor, în ideea că sunt frați cu toții și ar trebui să mărșăluiască împreună. Spre ghinionul lor însă, lucrurile nu stau chiar așa.

Întâi e ruptura mare, de la început. Două limbi, două lumi și două feluri diferite de a construi un imperiu. Spaniolii au venit cu un model rigid, centralizat, orientat spre control și exploatare rapidă. Portughezii au mers mai dispersat, mai flexibil, dar nu mai puțin interesat de câștig. Din diferența asta s-au născut două spații care nu s-au amestecat niciodată cu adevărat.

Apoi vin zâzaniile din lumea spaniolă, poate și mai greu de descurcat. Țări care au plecat din același trunchi și au ajuns să se privească mai degrabă cu suspiciune decât cu solidaritate. Granițe trasate și redesenate, războaie uitate de manuale, orgolii locale bine păstrate. Nu e, așadar, o familie care cântă în cor. E mai degrabă o adunătură de rude care stau la aceeași masă pentru că trebuie, nu pentru că le face plăcere.

Chiar și în interiorul său, Chile pare să respecte aceeași regulă. Dacă te uiți pe hartă, e mai degrabă o linie trasată cu rigla decât o țară. Prea lungă, prea îngustă, prea prinsă între munți și ocean ca să se lege ușor într-un tot. Nordul arid, aproape nelocuit, trăiește din minerale și dintr-un peisaj care nu iartă. Sudul, cu ploi, păduri și ghețari, pare din altă lume. Iar între ele, orașele încearcă să țină echilibrul, fiecare cu ritmul și problemele lui. Să nu mai vorbim de Insula Paștelui care funcționează după o logică complet diferită decât restul țării. Într-un astfel de loc, ideea de unitate nu vine natural. Se construiește și, probabil, se și impune din când în când. Nu întotdeauna brutal, dar suficient cât să țină lucrurile în linie.

Istoria recentă a țării nu a netezit lucrurile deloc. Trecerea, într-un timp scurt, de la idealul marxist al lui Salvador Allende la dictatura militară a lui Augusto Pinochet, la fel de destabilizatoare amândouă, a adâncit rănile societății, nu le-a vindecat. De aici provine, poate, și senzația de rigiditate pe care am simțit-o din loc în loc. Chile nu este o țară care să se relaxeze în propriile contradicții. Mai degrabă una care le ține sub control.

Senzația asta de control nu e, însă, neapărat liniștitoare. Dacă ar fi să mă iau după ceea ce povestește Roberto Bolaño în Nocturne în Chile, aparent lumea chiliană nu este zdruncinată de conflicte vizibile, ci mai degrabă așezată într-o normalitate stranie, în care lucrurile incomode sunt băgate sub preș și acoperite cu discursuri culturale. Nu explodează ușor, dar nici nu dispar.

Sigur, un călător care a stat doar trei săptămâni în Chile s-ar putea să nu citească lucrurile chiar corect. Intuițiile te pot duce uneori prea departe, mai ales într-un loc atât de fragmentat și greu de prins dintr-o singură privire. Dar chiar și așa, anumite impresii rămân. Poate nu ca adevăruri acceptate pe deplin, ci ca senzații care se repetă din loc în loc și care, puse cap la cap, încep să spună ceva.

Dintre toate, cel mai simplu rezumat rămâne pentru mine, culmea, chiar cel din cântec: „Chile, cupru și mineral”. O țară dură, atât la propriu, cât și la figurat.

M-am tot gândit la suvenirul cu care să mă întorc acasă din Chile, unul care să stea printre celelalte, în bibliotecă. Țara asta mi s-a părut extrem de neofertantă la capitolul ăsta. Mi-ar fi plăcut ceva sută la sută chilian. Jucărelele din nord semănau a Peru, în sud am găsit doar lucruri practice, gen magneți, căni colorate și bijuterii, iar copiile de moai mititele oferite în Insula Paștelui erau cam grosolan cioplite și nu m-au tentat. În cele din urmă, salvarea a venit pe ultima sută de metri, în aeroport, la plecare. Am ochit pe raftul unei prăvălioare un mic pinguin din cupru și mineral, care îmi rezolva două probleme: mă scăpa de restul de pesos din buzunar și îmi rezolva problema suvenirului.

Pinguinul meu are burta albă de marmură, spatele albastru de lapis lazuli, iar ciocul și ochii din cupru. Adună, așadar, laolaltă trei prețiozități chiliene. Nu știu cum stă treaba cu marmura în Chile, dar știu că lapis lazuli se mai găsește pe lumea asta, în cantități atât de generoase, doar în Afganistan. Iar de cupru, ce să mai zic, în zilele noastre statutul de cea mai bogată țară din America de Sud este susținut taman de minele ei de cupru, pe care le exploatează intens.

Sper ca pinguinul ăsta mic să-mi amintească, peste ani, de frumusețea naturală a Chile și de felul în care ea nu se lasă ușor îmblânzită. E o țară care te obosește mai mult decât te răsfață și din care m-am întors mai sleită decât din oricare altă călătorie.

În rest, nu sunt convinsă că Chile poate fi adunată într-o singură poveste coerentă. Pinguinul, în schimb, reușește oarecum. E frumușel fără să-și propună. Ține laolaltă lucruri diferite fără să le forțeze să se potrivească. Un lucru care oamenilor pare că le iese mai greu.