Atacama, un deșert neiertător
Jurnal chilian - capitolul 3

Am aterizat în Calama dimineața, cu mult înainte de ora la care puteam spera să fim acceptați în hotelul din Pedro de Atacama. În excursia asta am fost mai mereu foarte harnici, aproape în fiecare zi ne trezeam cu noaptea în cap, înaintea cocoșilor.

Nicolas ne-a preluat valizele și le-a expediat cu o altă mașină la hotel iar pe noi ne-a îmbarcat în microbusul ce-avea să ne fie prieten statornic în următoarele trei zile. Apoi ne-a introdus direct în problemele turistice pe care le aveam de rezolvat.

Ca și cum ar fi știut că deșertul nu o să ne priască prea tare, a decis să rezolve chiar din prima zi toate locurile cu adevărat neprimitoare din Atacama. Ne-a purtat toată ziua dintr-un deșert în altul dar care, culmea, nu prea semănau deloc unul cu celălalt.

Valle del Arcoiris

Am început explorarea dintr-un locșor numit Valle de Arcoiris, adică Valea Curcubeului. Am ajuns aici când soarele era deja cocoțat sus pe cer, o oră deloc prielnică, în care culorile nu sar neapărat în ochi, ci par mai degrabă spălate și decolorate. Cu toate acestea, peisajul a reușit să mă impresioneze. Ideal ar fi fost să ajungem dis de dimineață sau pe înserat, dar a fost bine și așa.

Valea aceasta este deosebită pentru că solul e un fel de manual de chimie întins pe dealuri. Roșu din fier, verde din cupru, alb din săruri și ghips, galben din sulf. Relieful nu e neaparat dramatic. Nu e o vale în sensul în care te-ai aștepta, cu pereți și adâncime, ci mai degrabă niște dealuri erodate. Totul pare un pic sfărâmat, ca și cum ar fi fost ros de vânt, lucru care de fapt se și întâmplă.

Zona ține de satul Río Grande, unul dintre acele locuri mici din Atacama unde oamenii au trăit din ce se putea, agricultură de oază și drumuri de caravane. Pe vremuri valea nu era obiectiv ci doar o cărare.

Prima oară am fost poftiți să admirăm o cascadă de piatră. Am ajuns la ea după ce ne-am înghesuit prin spărtura unui canion mititel, care ascundea o găoace cu pereții sculptați în fâșii lungi, de sus până jos. Cine să fi făcut scrijeliturile acelea? Apa unor ploi torențiale, oare? Sau mama natură, cu niște instrumente necunoscute?

După ce ne-a lăsat să ne săturăm de selfie-uri și de pozele de tip „io la” ale cuceritorilor din ziua de azi, Nicolas ne-a invitat la o scurtă plimbare prin tabloul acela natural, colorat alandala, ca dintr-o pictură modernă, post de toate. A fost interesant să vedem cum stâncile își schimbă culorile și sclipesc în lumina soarelui prin bucățele de cuarț și sare.

În acea vale am făcut eu cunoștință cu o plantă aromatică pe nume rica-rica, botezată așa de spanioli din pricina multiplelor beneficii pe care le oferă. Eu una am testat doar două dintre ele: mirosul frunzelor strivite între degete și potrivirea cu pisco sour, băutură cu care m-am delectat cu prisosință în excursia asta. E un soi de brandy neînvechit din struguri, cu lămâie, cu un gust dulce-acrișor plăcut, cu alcool bine ascuns și cu o spumă care te păcălește că e mai blând decât este în realitate.

Petroglifos Yerbas Buenas

Următoarea oprire am făcut-o la Petroglifos Yerbas Buenas, un loc aflat aproape de Valea Curcubeului. La început n-am dat doi bani pe el, mi s-au părut niște bolovani aruncați în mijlocul unei văi pustii și sterpe. Abia când te apropii și începi să te uiți mai atent pe pereți dai și peste petroglife.

Petroglifele acestea nu sunt pictate, ci scobite în piatră, acum câteva mii de ani, de populațiile precolumbiene care traversau deșertul. Odată ce începi să le vezi, apar peste tot. Lame, foarte multe lame, unele singure, altele în turme, o maimuță rătăcită, vulpi, oameni, vânători, șamani scene care par să spună ceva, dar nu știm exact ce.

Locul nu era unul de locuire, ci de trecere, un soi de caravanserai primitiv. Pe aici circulau convoaie andine, păstori, comercianți. Probabil petroglifele marcau drumul sau erau un fel de mesaj sau buletin de știri lăsat pentru cei care veneau din urmă. Nu există o interpretare sigură. Poate erau simboluri rituale, poate doar un jurnal al vieții de zi cu zi. Cert e că nu au fost făcute toate în același timp. Se văd stiluri diferite, suprapuse, semn că locul a fost folosit generații la rând.

Partea interesantă e contrastul dat de timpul ce s-a dus. Astăzi e liniște și pustiu, dar dacă te uiți la stânci îți dai seama că pe aici a fost vânzoleală cândva. Deșertul nu a fost chiar atât de pustiu pe cât pare. Doar oamenii s-au schimbat iar acum au alte treburi de făcut. Dar urmele vieții trecute au rămas.

Cordillera De La Sal

Între timp se făcuse ora potrivită pentru check-in, așa că ne-am întors la hotel pentru a lua prânzul, pentru a ne trage puțin sufletul și pentru a ne ajusta garderoba.

După-amiază, Nicolas a ales să ne ducă în Valle de la Muerte, numită uneori și Valle de Marte, în locul mult mai celebrului Valle de la Luna. Motivele au fost cât se poate de pragmatice. Mai puțini turiști și mai puține restricții.

Zona face parte din Cordillera de la Sal, iar povestea ei începe cu mult înainte să existe deșertul pe care îl vedem azi. Aici au fost cândva lacuri și zone umede, în care s-au adunat, strat peste strat, săruri și sedimente. Nu dintr-odată, ci încet, într-un timp foarte îndelungat. Apoi au venit mișcările care au înălțat Anzii. Pământul s-a ridicat, s-a încrețit și a scos la suprafață aceste straturi de sare amestecate cu argilă și ghips. Ce vedem azi nu sunt munți în sensul obișnuit, ci niște depuneri vechi răsucite și împinse în sus. Apoi a început lucrătura vântului și a diferențelor mari de temperatură de la zi la noapte, care au fisurat și au măcinat totul. De aceea formele ar fi atât de tăioase, fără rotunjimi, ca și cum ar fi fost sparte, nu modelate.

Numele Valle de la Muerte nu e pus întâmplător. Nu pentru că s-ar fi întâmplat cine știe ce tragedii, ci pentru că locul chiar nu te încurajează să stai prea mult în preajma lui. Apă nu e, umbră nu e, nu e nimic care să te facă să te simți confortabil. Paradoxal, tocmai lipsa asta de „amenajare” face locul mai ușor de explorat decât vecinul lui mai celebru. Nu sunt trasee strict delimitate, nu te admonestează nimeni dacă ieși puțin din potecă și ai mai multă libertate să te învârți cum vrei printre stânci și dune.

Noi am început să admirăm peisajul dintr-un mirador de la marginea șoselei. Se vedeau de acolo câteva oaze din jurul San Pedro de Atacama, în rest doar nisip, piatră seacă și urme albe de sare. Apoi am fost invitați la o scurtă plimbărică printr-o vale alb-roșiatică, ca să vedem de aproape cristalele de sare și cuarț. Ne-am făcut poze cu un autobuz abandonat și extrem de mâzgălit cu grafitti, iar apoi ne-am cocoțat pe un delușor ce oferea o priveliște frumoasă asupra deșertului și a vulcanilor din depărtare, cu nume de dragoni: Volcán Licancabur, Volcán Juriques și Volcán Lascar.

Spre seară am fost invitați la un picnic romantic, în plin deșert, dar mai aproape de oazele dătătoare de viață, sub un copac surprinzător de stufos. Era unul dintre puținii, să-i numeri pe degete, care se încumetaseră să crească atât de departe.

Am fost sfătuiți să ne întoarcem cu spatele la soarele care dispărea după orizont și să ne concentrăm atenția în cealaltă parte, la spectacolul pe care îl oferea colorând diferit vulcanii. Ceea ce am și făcut, morfolind de zor din bunătăți și întinzând paharele după mai mult pisco sour.

Și așa am dat gata prima zi petrecută în Atacama și partea ei cea mai puțin prietenoasă. Doar dintr-un anumit punct de vedere. Zilele următoare urma să ne urcăm la peste 4000 de metri, adică să gâfâim de zor din lipsă de oxigen și, în cazul meu, să biruiesc eventualele dureri de cap. Cu o mică pauză de respiro într-un canion, la Guatin, unde am avut de făcut un trekking de vreo trei ceasuri, la o altitudine ceva mai prietenoasă, pe la 2500 m .