Gata, calendarul mă anunța că sosise și ultimul weekend înainte de plecarea spre casă. Eram deja în 9 iulie și toată lumea din jurul meu începea să se gândească la vacanță. Eu la fel, că eram obosită moartă de-atâtea excursii de-a lungul și de-a latul Franței. Visam intens la un concediu în care să nu fac nimic. Dar cu toată oboseala, nu m-am îndurat să rămân în Paris. Ce să fac? Încotro s-o apuc? Ia să experimentez un sfârșit de săptămână la mare, așa ca acasă. Și am plecat spre Le Havre.
Așa cum bucureștenii fug în weekendurile călduroase la Mamaia sau la Eforie, parizienii se refugiază pe costa Normandiei. E aproape, e convenabil, există o mulțime de vechi sate pescărești transformate în stațiuni, unde pot să-și ostoiască dorul de mare și plajă. Sfaturile cunoscătorilor mă trimiteau spre Honfleur și Étretat și cum Le Havre se afla taman la mijloc, am hotărât să-mi caut loc de dormit aici. Mulți colegi au srâmbat din nas când au aflat destinația mea, alții mă sfâtuiau să nu pierd ocazia și să trag o raită prin oraș, să văd ceva deosebit, altfel decât orașele cu care mă obișnuise Franța. La sfârșit le-am dat dreptate și unora și altora.
Le Havre – dac-ar fi să-l numim pe românește, Portul – e al doilea port ca mărime din Franța, după Marsilia. A fost înființat pe vremea lui Francsc I în secolul al 15-lea, și și-a trăit perioada de glorie în secolul al 19-lea. Oraș vechi, ai zice. Dar când hoinărești prin el, constați că nu-i deloc așa. Orașul a fost făcut una cu pământul de bombardamentelor aliaților, în al doilea război mondial. La sfârșitul războiului rămăsese din el doar o grămadă de moloz. Reconstrucția orașului a fost încredințată arhitectului Auguste Perret și atelierului său, singurul din Franța anului 1945 capabil să se apuce de-o asemenra lucrare. Iar lui Perret îi plăceau betoanele armate. Drept urmare, Le Havre a renăscut din propria cenușă sub forma unei ode închinate cimentului. Până și biserica Sfântul Iosif, ultima mare realizare a lui Auguste Perret, e un zgârie nori din ciment și sticlă.
Nu e chiar așa rău precum sună în urechi de est-european. Spațiile dintre clădiri sunt generoase, blocurile nu sunt înalte, nu copleșesc trecătorii cu greutatea lor de-un gri-monoton. Dar nici nu pot să spun că orașul mi-a căzut cu tronc, cu toată bulina lui de monument UNESCO. Curios, mi-a amintit de copilărie, de vremurile când mă jucam în jurul blocului. Când încă se mai putea trăi decent în Romania.
Una din puținele atracții turistice ale orașului este Muzeul de artă modernă André Malraux, poreclit pe scurt MuMa. Am ajuns vrând-nevrând la el după ce m-am plimbat pe faleză ceva timp. Muzeul se laudă că adăpostește a doua colecție ca număr de picturi impresioniste din Franța, așa c-am intrat. A fost o surpriză plăcută, mai ales c-am făcut cunoștință cu un pictor de care nu avusesem habar pănă atunci, un tătic al impresioniștilor, Eugene Boudin. Cu ajutorul lui am zărit crâmpeie din viața lui Le Havre, dinaintea erei betoanelor.
Deși ar mai fi fost câteva obiective de vizitat, n-am mai zăbovit în Le Havre. Se apropia ora când pleca autobusul meu către Honfleur.
Dar până să ajung în micul orășel am mai avut parte de o minune tehnologică, Pont de Normandie. E ridicat peste gura estuarului Senei, aproape de vărsarea ei în mare. Se ridică arcuit spre cer pentru a permite vaselor mari să treacă pe sub el. Până nu demult deținea recordul celei mai mari deschideri dintre picioarele podului. Pe mine una, m-a dat gata. Drept urmare nu m-am răbdat să mă prezint aici doar cu singura fotografie (anemică) pe care am reușit s-o fac din autobus și-am mai descărcat două de pe internet, mult mai frumoase. Îmi pare rău și-acum că nu am avut timp să fac o mică croazieră până la el, din Honfleur.
Poate va exista o dată viitoare, cine poate ști.
Superba prezentare, Mihaela!
Multumesc