Blois a fost al doilea castel cucerit pe valea Loarei. Trebuia musai să-i fac o vizită din pricina unei lecții (grele) de franceză din gimnaziu (parcă) care povestea de-o chef-d’œuvre sub formă de scară aflată la Blois. De ce țin minte tocmai lecția asta, habar nu mai am. Poate pentru că nu mi-a plăcut, n-aveam notă și credeam că o să mă asculte și-o să iau un 4. Sau poate pentru că m-a intrigat nespus cuvântul ce desemna un șef peste alte opere de artă. Sau poate pentru că mi se părea o prostie fără seamăn să construiești o scară găurită ce dădea în curte. Cum așa, dac-aș fi fost prințesă și trebuia să cobor la micul dejun, nu puteam s-o fac în pijama? Trebuia să-mi iau paltonul și șoșonii iarna sau umbrela când ploua?
Destul că m-a marcat mult lecția asta și până în ziua de azi, cum aud „Blois” mă văd iar pe băncile școlii, cu nasul în cartea de franceză, buchisind despre scara renascentistă a lui roi François Ier. Acum că ajunsesem atât de aproape era musai să văd cu ochii mei dacă era ceva de capul respectivei chef-d’œuvre.
De ajuns, am ajuns repede. Între Chambord și Blois sunt doar 20km, pe care Șori (mașina) i-a parcurs într-o suflare. Mai greu a fost să găsesc loc de parcare. M-am învârtit într-una cu plată aflată foarte aproape de castel, dar toate etajele erau tiscite. Am aflat mai tărziu că deasupra era piață. Dar tot răul spre bine. Am găsit loc într-alta, pe Loara în jos, gratis. Mi-a dat și un pretext bun să hoinăresc nițel prin oraș.
Castelul nu mi s-a părut impunător văzut de pe esplanada deschisă de la intrare. A început să devină interesant abia după ce-am ajuns în curtea interioară. Am luat și aici un audioghid, încă nu mi se umpluse capul cu informații. M-a trimis în mijlocul curții, unde a început cu explicațiile.
Zicea acolo că primul castel a fost ridicat aici de conții de Blois în secolul al 10-lea. Din el n-a mai rămas mare lucru, doar o mare sală seniorială (care văd că n-a prea încăput în pozele mele). În secolul al 15-lea a ajuns reședință regală. Ludovic al XII-lea a construit aripa gotică a castelului, cea din cărămidă roșie. Astăzi aici se află Muzeul Artelor Frumoase. Francisc I e responsabil cu aripa albă și renascentistă a palatului de care e lipită și scara ce m-a adus pe mine în Blois. Partea aceasta de palat mi-a plăcut cel mai mult. Și pe dinafară și pe dinăuntru. În interior au fost restaurate în secolul al 19-lea apartamentele Caterinei de Medici și ale fiilor ei, ajunși cu toții regi ai Franței. Și, în sfârșit, mai există o a treia aripă, construită în stil clasic francez de Gaston de Orleans fratele lui Ludovic al XIII-lea, mazilit aici pentru că a complotat împotriva regelui. Aripa aceasta a castelului a rămas neterminată, încă de-atunci. Ultimii regi ai Franței au ignorat castelul cu totul iar revoluția franceză i-a dat lovitura fatală. Ajunsese o ruină la începutul secolului al 19-lea.
Din curte am fost trimisă în aripa lui Francisc. La parter, în fosta bucătărie a palatului, am admirat câteva vestigii gotice rămase de la construcții mai vechi. Apoi am urcat în apartamentele regale. Ce-am văzut pe-acolo a plasat castelul din Blois pe podiumul preferințelor mele. Locul I e ocupat, fără a avea concurență, de Fontainebleau iar Blois își dispută locul II cu Chenonceau. Singurul ghimpe cu care am rămas în urma vizitei se datorează faptului că se tot pomenea de munca de restaurare a lui Felix Duban din secolul al 19-lea și de aluzia că multe din decorațiunile pe care le admiram erau rodul imaginației lui, și n-au existat cu-adevărat în această formă în vremuri de demult. Dar decât o ruină e mult mai bine așa .
Și tot învârtindu-mă prin atâtea apartamente regale, prin camera unde a murit Caterina de Medicis, prin dormitorul lui Henric al III-lea, prin sala unde au fost asasinați frații de Guise am avut o revelație. Păi eu am mai fost pe aici! Nu în carne și oase, ci cu gândul. De mult de tot e-adevărat, pe vremea când devoram cu sufletul la gură cărțile lui Alexandre Dumas și mă strecuram și eu în poveste printre Diane, Caterine, Marii și Margarete, printre hughenoți și catolici, printre duci și conți, un personaj nou nouț ce se implica cu pasiune în intrigile complicate de la Curte și răsturna firul acțiunii astfel ca sfârșitul poveștii să-i fie pe plac. Pe vremea când Loara și castelele ei îmi erau accesibile doar într-o carte a bunicii. Ce vremuri frumoase totuși … și demult apuse …
După ce-am terminat vizita la castel am mai dat o tură de hoinăreală prin oraș, că tare mai era pitoresc. După care am pornit iar la drum. Ziua era lungă și mai avea de oferit surprize frumoase.
Fii primul care comentează