Théâtre Des Champs-Élysées

În duminica ce tocmai a trecut, m-a prins ora șapte seara prin  preajma lui Théâtre des Champs-Élysées. Cam devreme, spectacolul urma să înceapă abia peste o oră.

Aș fi vrut să mai hoinăresc puțin prin jur dar ploaia m-a gonit de pe străzi. Asta e, am să descopăr altă dată zona aceasta a Parisului. Printre faldurile pelerinei am făcut în grabă două, trei fotografii fațadei teatrului iar apoi m-am refugiat în micul hol de la intrare. Înghesuiala era mare deja. O grămadă de mușterii așteptau deschiderea casei de bilete ( o oră înainte de spectacol ), o altă grămadă deschiderea porților de intrare în sală ( o jumătate de oră înainte de spectacol ).

Bilet aveam, stătea cuminte în burta telefonului. De când cu șederea mea prelungită în Paris m-am automatizat foarte. Toate biletele le iau de pe internet. Fie că e vorba de bilete de călătorie, fie că e vorba de bilete la concerte, prefer să bâjbâi pe aplicațiile de pe telefon decât să mă bâlbâi la o casă de bilete. Pentru concerte am găsit un site foarte interesant – www.classictic.com – pe care am de gând să-l folosesc și când îmi voi face planuri pentru viitoare călătorii. E ceva timp de când îmi doresc să fac și puțin turism muzical ! Pe site-ul de care povestesc, lucrurile decurg cam așa. Alegi mai întâi un oraș și perioada de timp care te interesează. Aplicația filtrează baza lor de date și afișează toate spectacolele pentru care îți pot procura bilete. După ce alegi ce vrei din listă și plătești, primești un email cu biletul atașat. Nu-ți rămâne decît să te prezinți la poartă în ziua și la ora aleasă. Nu știu cum o fi prin alte părți dar în Paris mai ai un pas de făcut. Înainte de a intra în sală trebuie să te prezinți la un ghișeu de control ( altul decât cel ce vinde biletele) pentru a-ți schimba biletul electronic cu unul de hârtie. Abia după aceea îți poți ocupa locul.

Să revin însă la Théâtre des Champs-Élysées. Diferă mult de Philarmonie, unde fusesem săptămâna trecută. Acolo te înconjoară modernismele, aici totul te poartă cu mintea la început de secol XX, într-o lume art-deco. Sala a fost inaugurată în anul 1913, iar la primul concert compozitorii înșiși au dirijat propriile creații muzicale. Nu erau deloc niște fitecine. Claude Debussy și-a prezentat Marea, Paul Dukas Ucenicul Vrăjitor, Vincent d’Indy Preludiul lui Fervaal. In zilele noastre sala e folosită de Orchestra Națională a Frantei. M-am declarat  impresionată.

Dar concertul pe care urma să-l ascult n-avea nimic de-a face cu impresionismul franțuzesc. Era romantic și sută la sută rusesc, mai exact Serghei Rachmaninov de la cap la coadă. Și mai exact, Concertul numărul 3 pentru pian si orchestră plus Simfonia a doua. Iar interpreții tot ruși : Orchestra Filarmonică Ural iar la pian Denis Matsuev. La crème de la crème carevasăzică. Orchestra este una dintre cele mai bune din Rusia, prin urmare una dintre cele mai bune din lume. Iar Denis Matsuev, artist al poporului, laureat al unui număr impresionant de competiții e un virtuoz, unul dintre cei mai apreciați pianiști ai generației sale. Se anunța o seară deosebită.

De ce atâtea nume mari? 12 iunie e ziua națională a Rusiei iar de un an sau doi s-a făcut un obicei din a sărbători aceasta zi prin concerte ținute în marile orașe ale lumii. Toate susținute în aceeași zi, toate cu interpreți de primă mărime. Rusia dorește să rupă gura târgului. Rusia e capabilă să o facă. În cazul în care nu eram destul de deștepți pentru a ne prinde singuri de situație, am fost lămuriți pe deplin de cuvântarea de bun venit a  ambasadorului Federației Ruse la Paris, de dinaintea concertului. Am fost onorați și cu citirea, de către același ambasador, a mesajului președintelui Putin. Nu știu cum a sunat asta în urechi franțuzești, dar pentru urechile mele românești a fost singura notă disonantă a serii.

Dar gata cu politica , să înceapă muzica. Și muzică a fost. Răscolitoare, năvalnică, un tempo rapid, susținut fără greș de orchestră și solist. Nici o poticneală, un iureș de la cap la coadă, sincronizare perfectă. M-a trecut cu fiori pe șira spinării, de la primele acorduri ale pianului. Dar totuși … un altfel de Rachmaninov, nu cel cu care eram eu obișnuită. Unde au dispărut melancolia, tristețea? De unde atâta dramatism? De când un Rachmaninov așa războinic, călare parcă pe tun sau pe o rachetă balistică, pregătit să ia lumea cu asalt. O fi fost el un romantic întârziat, dar nici chair așa. La început m-am enervat. Mi-am zis în sinea mea că  așa-i cu vedetele astea, trebuie musai să-și etaleze tehnica. Or fi muncit pe brânci să o obțină, dar nu e cazul să facă exces și să strice bunătate de piesă muzicală numai să se dea mari. Dar mi-a trecut repede supărarea. M-am gândit la cealaltă variantă posibilă, în care eu eram cea care nu pricepe mersul lucrurilor și eram de fapt doar scoasă din tiparul cu care mă obișnuisem. În fond, muzica ar putea fi considerată asemenea unui organism viu. Concertele acestea se cântă de atâta vreme că s-ar prăfui poate dacă nu ar apărea din când în când câte un domn Matsuev care să le dea peste cap.

O figură impresionantă acest domn Matsuev. O namilă de om, un veritabil urs din Rusia. Se zguduia bietul pian sub mainile lui, de ziceai că acum se dezmembreaza. Sau mai bine, un tigru siberian. Puternic, iute, amenintator. Dar si delicat si matasos atunci cand trebuia.

Concertul a avut mare succes. La sfârșit nu se mai terminau aplauzele, așa că s-a lăsat cu trei bisuri. După părerea mea, primele două au fost tot Rachmaninov, dar cum nu mă pricep chiar atât de bine, n-am  să bag mâna în foc. Bucata întâi a fost precum un balon de săpun, diafan, de nici nu-ți venea să respiri ca să nu-l spargi. Denis Matsuev a întârziat ultima notă, de era cât pe ce să murim sufocați. La al doilea bis a revenit la dramatismul cu care ne obișnuise în timpul concertului. Iar al treilea bis a fost ceva deosebit. O improvizație jazz pe tema  concertului ce tocmai se încheiase.

Despre simfonie nu am să povestesc atâtea. Nu țin minte să o fi ascultat vreodată înainte, spre deosebire de concert care e unul din preferatele mele. E puțin cam lungă, durează cam o oră de la cap la coadă. Partea a treia însă, Adagio, aș (re)ascultat-o câtu-i ziulica de lungă, și tot nu m-aș sătura. Aplauze au fost multe și de data asta. Am primit în dar un nou bis, un dans rusesc sprințar.

Mi-a plăcut mult seara rusească de la Paris. Cred că mi-o voi aminti mulți ani de acum înainte. Dar, pentru orice eventualitate, am hotărât să-i spun povestea și aici. Am rămas cu un singur regret. De ce nu e și Bucureștiul pe lista Federației Ruse, printre orașele în care se țin astfel de concerte? Alături de  Beijing, Tel Aviv, Minsk,  Vienna, Paris, Londra. Și nu sunt sigură ca le-am înșirat pe toate.

PS. Iar acum, o scurtă poveste fotografica a serii.

image
De sub pelerina
image
Oare locul meu unde e?
image
Un mare buchet de bujori pentru maestru.
image
Cu ochii pe pereti
image
Bujorii au aterizat taman langa mine.
image
Multumind publicului
image
Al doilea bis
image
In pauza
image
La sfarsit de tot.
Despre AncaHM Articolele 562
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.