Duminică după amiază

Paris, duminică după amiază. Tocmai ieșisem de la nuferii din Oranjerie și mă gândeam să trec podul până la Musée d’Orsay, pentru a aprofunda tema impresioniștilor. Dar era atât de frumos afară ! Un soare blând de primăvară, o briză plăcută, răcoroasă, temperatură numai bună de plimbare, nu ca la București unde deja ne dădeam duhul de căldură. Nu m-a lăsat inima să mă-ncui iarăși într-un muzeu. Pe la jumătatea podului am făcut stânga-mprejur, am coborât pe cheiurile Senei și am pornit-o cătinel în sus, spre Île de la Cité. Impresioniștii cred că mi-ar fi dat dreptate.

Concurență la plimbare era puhoi. Malurile râului erau presărate cu leneși ce stăteau la soare ca pisicile sau, mai bine, făceau un picnic. Circulația mașinilor era oprită pe porțiunile ce-ar fi stricat plăcerea plimbării. Locul lor a fost luat de biciclete, role, plăci, trotinete și alte chestii ciudate cu roți. Iar francezii, sprințari tare în cursul săptămânii, își domoliseră pașii. Clar, plutea în aer o atmosferă de sărbătoare.

În Île de la Cité m-am dus chitit în piața de flori. Auzisem că duminica aduc aici și păsăret, ca acasă. Eram curioasă să văd ce se poartă în Franța în materie de peți înaripați. Am găsit o mulțime de canari gălbiori, albi, verzi, în așteptarea cumpărătorilor. Tare-aș mai fi luat unul. Doar pentru a-i învăța franțuzește pe Muștărel și Flămânzilă. Aurică e prea bătrân și înțelept pentru a mai fi tentat de fandoseli din astea.

Pe străduțele vechi ale insulei era liniște și pace. Cei ce n-au prins un loc pe chei s-au mulțumit și cu măsuțele înghesuite ale unui mic bistro. Întârziații ca mine n-au găsit nici un locșor pe nicăieri. Am lăsat în urmă așadar Île de la Cité cu gândul de-a ajunge până în Jardin des Plantes. Pe drum am tras cu ochiul la tarabele cu cărți înșirate de-a lungul drumului. Portmoneul n-a fost însă în pericol de data asta. Franceza mea nu e atât de bună încât să mă apuc de citit cărți.

Și în Jardin des Plantes era puhoi de lume. În grădina franțuzească de la intrare, pieptănată toată, erau la putere macii și primulele. Se-nșirau , colorate foarte, până hăt departe spre clădirea Muzeului de Istorie Naturală. Serele erau deschise dar înțesate de lume, așa că le-am lăsat pe altă dată. În schimb m-am înțepenit la ceea ce părea a fi atracția principală a grădinii.

La început n-am priceput de ce se strânsese lumea grămadă, ca la urs. După ce m-am apropiat însă, am văzut minunăția. Un pomișor în floare, explodase pur și simplu. Era înțesat de flori albe, aproape nu i se mai vedeau crengile. Și spre deosebire de fârtații lui, se hotărâse să crească pe orizontală, nu pe verticală. Coroana îi mătura pământul iar crengile bătrâne formaseră o cupolă sub care încăpea o casă de hobbit, liniștit.

Aș mai fi rămas prin preajmă, să-l pândesc până ar fi rămas fără admiratori. Dar n-aveam nici o șansă. Iar grădina își închidea porțile pe la șapte seara. Cu părere de rău l-am lăsat în urmă. Cine știe dacă îl voi mai vedea vreodată așa, în toi de primăvară, în toată spledoarea lui.

+3

0