Pofta de-a vizita Saint Malo mi-a venit după ce-am citit Toată lumina pe care nu o putem vedea. Scria acolo într-un epigraf că
„În august 1944 vechiul oraș Saint Malo, cea mai strălucitoare piatră prețioasă a Coastei de Smarald a Bretaniei, a fost mistuit aproape în totalitate de foc … Dintre cele 865 de clădiri aflate în spatele zidurilor, doar 182 au rămas în picioare și toate au fost avariate într-o măsură mai mare sau mai mică.”
Prăpădul se datora bombardamentelor intense ale britanicilor și americanilor ce doreau să sfarme rezistența nazistă de pe coasta franceză. În câteva zile, orașul aproape c-a dispărut de pe fața pământului. După război însă a renăscut din propria cenușă. Timp de 12 ani a fost reclădit exact așa cum era înainte de bombardament. Au reapărut pe hartă vechile case ale corsarilor francezi și ale negustorilor de sclavi, înalte, înguste, impunătore.
Drept să spun mie nu mi-a prea plăcut să colind prin oraș. Mă refer aici la orașul vechi, Intra-Muros, cel aflat în spatele zidurilor. Prea era mohorât totul. Străzile gri, înguste, pietruite, străjuite cum erau de casele înalte din granit (tot gri) cu pălării din ardezie neagră, mi-au dat o senzație de claustrofobie. Nici măcar cerul întunecat de deasupra capului nu ajuta la înveselirea atmosferei. Mă afundasem într-o lume cenușie. M-am învârtit ceva pe străzi până să-mi găsesc gazda, un hotel familial Porte St. Pierre pe numele lui, ce era aproape lipit de ziduri. Dar după ce-am urcat pe metereze și-am dat cu nasul în mare toată claustrofobia a dispărut. Am uitat de ploaie, de cerul cenușiu și am dat roată orașului de câteva ori pe meterezele astea. Mi-a plăcut foarte mult plimbarea, în special pe partea cu marea.
Aș fi vrut să ajung și pe insula Grand Bé, legată de oraș printr-o mică cărare, acum la reflux. Aș fi vrut să văd mormântul lui Chateaubriand ce se afla acolo. Aș fi vrut să văd orașul de pe mare, se spune că privit de-aici e cel mai frumos. Dar am ajuns prea tărziu. Când să pășesc și eu pe aleea pietruită s-a pornit un nene pe fluierat și dat din mâini, să cheme mușterii de pe insulă. Se apropia ora fluxului. Au încercat unii să parlamenteze, dar nu le-a mers. Dacă doreau să doarmă pe insulă puteau trece, altfel nu. Am făcut stânga-mprejur și m-am mulțumit cu ce-aveam, kilometri întregi de metereze și plajă cu nisip fin, încă descoperită. O încântare.
Am părăsit cu greu marea și-am mai făcut o încercare de-a mă împăca cu orașul. După o clătită bretonă și un pahar de vin parcă ne înțelegeam mai bine. Mi-am continuat rondul pe meterezele dinspre uscat. Am căutat Rue Vauborel nr. 4, doar așa de joacă, pentru că mi-a plăcut cartea lui Anthony Doerr.
Dar tot la mare m-am întors. De nerecunoscut. Venise până sub ziduri, verde-albastră, înspumată, puternică. Se juca printre buștenii din fața zidurilor, acolo pe unde ne plimbasem noi cu un ceas înainte. Pentru că înserarea se lăsa așteptată am pornit pe cordonul ombilical de piatră ce lega un far de oraș, pentru a-mi potoli curiozitatea de-a vedea orașul dinspre mare. Apoi m-am retras în bârlog că prea eram obosită. Planul era ca după ce se-ntuneca să mai trag o tură prin oraș, să-i controlez iluminatul de noapte. Dar am căzut ca un bolovan pe pernă și am adormit.
A doua zi de dimineață am mai dat o tură pe metereze. Marea era tot acolo, sub ziduri, ora refluxului era încă departe. I-am salutat de exploratorii și corsarii de piatră, fii vestiți ai orașului, m-am mai învârtit nițel prin marină iar apoi mi-am luat , cu greu, rămas bun. Drăcușorii responsabili cu călătoriile îmi șopteau la ureche că trebuie musai să trec și prin Cancale.
Fii primul care comentează