
Luni 16 mai, ziua de Rusalii pentru catolici. Ignoranța mea într-ale calendarului de sărbători și o programare greșită a unei ședințe, au conspirat și m-au trimis cu o zi mai devreme decât era cazul în „misiune”. De, așa se pare că le zice în lumea cea nouă în care am intrat deplasărilor ăstora pe termen mai lung. Următoarele două luni urma să-mi rod coatele pe birouri corporatiste franțuzești. De luni până vineri, bineînteles, sâmbetele și duminicile rămâneau doar ale mele. Și ce planuri mari îmi mai făcusem pentru sfârșiturile de săptămână … o tolbă burdușită cu excursii de-a lungul și de-a latul Franței, dădea pe-afară. Așa că nu m-am supărat deloc că am început misiunea asta cu o zi liberă, știam ce-aveam de făcut. Am scotocit în tolbă și-am scos de-acolo prima dorință. O vizită la Fontainebleau.
Am ajuns în micul orășel din Île de France cu oareșicare greutate. Am părăsit Parisul prin Gare de Lyon, de unde am luat Transilienul care m-a dus până în Melun. De acolo a trebuit să iau un autobus, gara din Fontainebleau fiind închisă pentru renovare. M-am bâlbâit în fiecare etapă a călătoriei. Am găsit greu trenul, am găsit și mai greu autobusul. Dar nu eram singura amețită. M-am aliat cu o pereche de japonezi și împreună am dat de capăt firului încâlcit ce trebuia să ne ducă până la Castelul din Fontainebleau.
După o oră și ceva de la plecare eram deja gata de asediu. Am atacat castelul din lateral, prin grădina Dianei. Dar statuia zeiței n-a reușit să mă rețină mult timp, nici azaleele înflorite. M-am dus în grabă să-mi ocup rândul la casa de bilete. Spre surprinderea mea coada nu era mare deloc. Nici pomeneală de înghesuiala de la marile muzee din Paris, sau de șarpele cu care avea să mă întâmpine palatul din Versailles. Și zău că e mai frumos decât multe alte locuri pe care le-am văzut, merită mai mulți vizitatori.
Au urmat aproape două ceasuri de colindat prin încăperile castelului. A fost ca și cum aș fi străbătut câteva veacuri de istorie franțuzească. Castelul de la Fontainebleau a fost, cred, preferatul multor conducători ai Franței, indiferent de culoarea sângelui ce le curgea prin vine. Și-a început cariera ca un mic bastion, pe la anul 1100 și ceva, construit în mijlocul parcului regal de vânătoare din pădurea Fontainebleau. Iar de-atunci n-a fost rege al Franței care să nu fi trecut pe aici, sau care să nu fi modificat câte ceva. Ba mai adăugau o galerie, sau un corp de clădire pentru curtenii ce se tot înmulțeau, ba mai amenajau o grădină sau dărâmau ce-au făcut predecesorii și clădeau ceva nou . Dar legenda meșterului Manole nu se potrivește aici. Palatul de astăzi este unul dintre cele mai mari din Franța, nu exista obiceiul de-a dărâma a doua zi chiar tot ce se clădea ieri.
Periplul nostru prin palat n-a urmat o ordine cronologică, dar ce contează. Am început cu muzeul Napoleon I, amenajat în fostele apartamente princiare, unde am văzut o colecție de mobilă, obiecte de artă și tablouri care au aparținut cândva lui Napoleon Bonaparte și familiei sale. La sfârșit, am putut să trecem în revistă o galerie întreagă de portrete cu nemotenii de-ale împăratului. Dar cel mai mult mi-a plăcut cortul și patul de campanie. Împăratul era atât de obișnuit cu ele încât avea unul la îndemână pe oriunde mergea, până și pe Sfânta Elena. Se spune că și-a dat ultima suflare pe un astfel de pat de campanie. Mi-a mai plăcut, poate la fel de mult, leagănul și jucăriile micului Napoleon al II-lea, regele Romei. Câte ambiții adunate și spulberate într-un leagăn mititel.



Pentru că Papa Pius al VII-lea nu ne-a primit în vizită pe motiv că apartamentele sale erau în renovare, am trecut prin Galeria de Ceremonii și Galeria Farfuriilor spre apartamentele regale.

Am sărit apoi în timp tocmai la curtea lui Francisc I, cel care s-a întors din campaniile militare din Italia cu moda Renașterii, o soție din familia Medici pentru moștenitorul tronului și o grămadă de meșteri italieni care să-i construiască și lui minunății ca cele văzute peste munți. Prima minunăție, galeria ce astăzi îi poartă numele. Un coridor lung ce lega apartamentul regelui de capelă, o odă închinată regelui. Fresce măgulitoare, stucaturi, panouri de lemn ce-i purtau însemnele, F – inițiala numelui și salamandra de pe blazonul său personal. Mi-a plăcut foarte mult.



Am trecut mai departe prin Camera de Gardă spre alte apartamente. Aici iar am încurcat secolele. Am sărit anapoda pe timpul lui Henric al IV-lea, am trecut prin apartamentele baroc ale doamnei de Maintenon și înapoi în Sala de Bal renascentistă a lui Henric al II-lea și a Caterinei de Medici. A urmat apoi șirul de camere ale Ludovicilor, zău că nu mai știu care pe unde a dormit. Frumoase toate. Ingrijite, restaurate, ca scoase din cutie. Am încheiat cu camerele amenajate pentru Napoleon la începuturile Primului Imperiu.




















Gata. După atâtea bogății meritam o gură de aer proaspăt. Au mai urmat vreo două ceasuri de hoinăreală prin grădinile palatului. Grădina englezească m-a întâmpinat cu tot soiul de tufe înflorite de azalee și copaci bătrâni de secole. Crapii din bazinul amenajat special pentru ei s-au prezentat la cerșit mâncare. Am văzut cum se oglindea palatul în fântânile din grădina franțuzească Parterre. Și cam atât. Canalul și parcul lui Henric alIV-lea le-am lăsat în seama unor plimbăreți mai cutezători decât mine. Eu una eram obosită moartă.





Am terminat vizita cu ceea ce trebuia să fi făcut la început, poate. O plimbare prin imensa curte principală. Am urcat și eu scările în formă de potcoavă de la intrare și am privit în zare prin ochii regilor. Apoi am plecat să prind autobusul și trenul ce mă readucea în lumea mea cea de toate zilele.

Fii primul care comentează