Strasbourg, duminică dimineața. Cum am deschis ochii, m-am repezit la fereastră. Afurisita de ploaie ce începuse cu o seară înainte nu se terminase încă. Ce era de făcut? Biletul de întoarcere la Paris era pentru ora patru după amiază și n-aveam habar cu ce să-mi umplu timpul până atunci. Ideal ar fi fost să iau muzeele la rând, dar de 1 Mai muncitoresc toate muzeele Franței sunt închise. De hoinărit prin Strasbourg prin ploaie zău că nu mai aveam chef. Mai bine să mă ude în alt oraș. De exemplu în Colmar, că nu era departe.
După ce-am înfulecat micul dejun m-am prezentat la gară, să văd ce șanse am. O variantă ar fi fost să schimb biletul spre Paris pentru o oră mai convenabilă. A doua variantă, să găsesc bilet spre Colmar. Din fericire, câștigător a fost Colmarul. Ca pentru a mă încuraja, între timp se oprise și ploaia. Am cărat toată ziua umbreloiul împrumutat de la hotel, dar a fost degeaba. N-am avut parte de nici un strop de ploaie, doar de o vreme întunecată. De aceea și amintirile mele fotografice sunt la fel. Nu și cele din suflet.
Colmar se află la aproximativ 60 de kilometri sud de Strasbourg pe linia ce duce la Mulhouse și mai departe la Basel, în Elveția. Am ajuns acolo în aproximativ jumătate de oră, nici n-am simțit cum a trecut vremea. În gară am găsit un pliant cu harta orașului, pe care erau marcate punctele de interes turistic, așa că am pornit la drum plină de entuziasm.
Am început cu cartierul tăbăcarilor. Case vechi pretutindeni, construite în stil medieval pe schelete de lemn ce rămân la vedere. Străzi pietruite și curate. Magazinașe lângă magazinașe. Cu suveniruri, cu bunătăți dulci sau delicatese din carne, cârnați, fois gras și alte chestii pe care eu una nu le pot mânca.
Am cotit-o mai apoi pe lângă vechea vamă în cartierul negustorilor de pește. Mai apoi, luînd-o pe străduța pescarilor am ajuns în partea cea mai pitorească a orășelului, în Mica Veneție. De, orice oraș ce are ceva case construite pe margine de apă e mai nou o Veneție. De parcă ar putea suferi compatație. Dar să lăsăm de o parte răutățile de genul acesta. De pitorească, e pitorească, n-am ce-i reproșa.
Tot în preajma vechii vămi a orașului am nimerit în piața Schwendi, lângă una dintre multele statui ridicate de August Bartholdi în orașul său natal. Există și un muzeu în Colmar dedicat sculptorului ce ne-a lăsat ca moștenire Statuia Libertății din New York, dar n-am trecut pe acolo ( închis de 1 Mai ).
În Piața Catedralei era liniște. Numai bine pentru a auzi acordurile de orgă ce răzbăteau din spatele zidurilor bisericii Saint Martin. Era încă slujbă. Am intrat și eu. Biserica era plină de enoriași și turiști adunați pe navele laterale. Cum nu părea nimeni deranjat de pozarășii inopinați, am prins curaj și-am făcut și eu câteva fotografii.
Următoarea oprire, fosta biserică dominicană, acum muzeu. Aici era deschis, spre surprinderea mea, așa că am intrat. Cam sobru înăuntru, poate pentru a pune în evidență icoana Maicii Domnului cu Trandafiri și vitraliile ce-au supraviețuit intacte din Evul Mediu.
Și tot învârtindu-mă eu așa prin Colmar, cu ochii după case interesante, numai ce ajung în fața uneia mai noi și dichisite, ce mi-a atras atenția. La început nu m-am dumirit ce era. Magazin? Muzeu? Ceainărie? Până la urmă s-a dovedit a fi toate cele trei la un loc. La parter ceainăria și magazinul, la etaj un mic muzeu dedicat lui Hansi. Habar n-aveam cine era Hansi, dar m-a ros curiozitatea și-am urcat.
Și așa am aflat câte ceva despre omul care-și dispută locul întâi pentru cel mai vestit colmărean din lume cu : vreo doi generali ai Franței , un sculptor și alții pe care i-am uitat deja. E vorba de pictorul și caricaturistul Jean-Jacques Waltz cunoscut și sub numele de Unchiul Hansi. Renumele îi vine de la patriotismul lui înverșunat în favoarea Franței. S-a născut la doi ani după anexarea Alsaciei de către Germania, după înfrângerea din 1870. A fost un erou francez și în primul și în al doilea război mondial. Și-a folosit talentul, printre altele, la caricaturizarea proastelor obiceiuri prusace din Alsacia ocupată. Unii îl consideră șovin, alții patriot. Oricum, în zilele noastre de reconciliere europeană, pamfletele lui desenate nu mai sunt de actualitate. Au rămas însă la mare căutare desenele ce reprezintă viața de toate zilele din satele alsaciene. Copilașii desenați de el împodobesc acum o grămadă de cești, farfurii, cutii de bomboane și alte flecuștețe pe care turiștii le cumpără și le duc acasă ca amintire.
Mie uneia mi-a plăcut să regăsesc în acuarelele lui clădiri din Colmar pe lângă care tocmai trecusem. Ce diferență mică față de acum o sută de ani ! Am mai aflat că Hansi a desenat și modelul pentru câteva însemne de firmă ce atârnă încă deasupra intrării în câteva magazine. Cum am ieșit din muzeu, am pornit la vânătoare. Am găsit patru.
Asta a fost excursia mea în Colmar. Cu toată vremea mohorâtă, mi-a făcut plăcere să mă plimb pe vechile străzi ale orașului. Ar fi fost mult mai bine dacă era cald iar soarele strălucea pe cer. Mi-ar fi plăcut să văd casele împodobite cu mușcate și petunii, așa cum sunt prezentate prin reclamele turistice. Mi-ar fi plăcut să stau la o terasă și să mai gust din bunătățile autohtone, poate un pahar de vin, că tot e Colmar declarat capitala vinurilor din Alsacia. N-a fost să fie de data asta. Poate va exista și o dată viitoare. Cine poate ști.
Fii primul care comentează