Tare-mi mai place ca, după opt-nouă ore de muncă în fața calculatorului, să fac o plimbărică în aer liber. Mai ales acum primăvara când parcurile sunt pline de parfum și verde crud. Acasă o iau cătinel pe jos, încercând să ocolesc bulevardele și străzile prea aglomerate. Într-o oră ajung. Aici prin țări străine, pentru că stau la 10 minute de serviciu, a trebuit să găsesc alt pretext de mișcare. Așa că mi-am propus ca după program, dacă vremea capricioasă îmi va permite, să fac cunoștință cu grădinile franțuzești. Și așa am ajuns eu tocmai la Promenada Plantată.
Am aflat de ea pe net, pe când interogam site-urile cu sfaturi despre ce trebuie văzut, gustat, făcut prin Paris. Mi s-a părut un loc interesant, mai ales pentru idee. Zicea acolo că Promenade Plantée sau Coulée Verte este o grădină amenajată în locul unei vechi căi ferate scoase din uz. La unul din capete, spre centrul orașului, lângă Piața Bastiliei, calea ferată trecea pe un viaduct ridicat la 10 m față de stradă. Pe măsură ce se apropia de periferie, revenea la nivelul străzii. În anul 1993, în locul căii ferate, pe o lungime de aproape 5 kilometri, a răsărit o grădină. Șinele au fost înlocuite de alei pietonale, tunelurile sunt de verdeață, stâlpii sunt suporți de flori. Ce trebuie să se fi bucurat cei ce locuiesc în apropiere ! Sub viaduct au fost construite magazinașe care vând obiecte de artă sau produse tradiționale. Pe astea le-am ratat, la ora când am ajuns eu prin preajmă erau deja închise.
Plimbarea însă a fost o plăcere cu toate că vremea dădea spre ploaie și bătea un vânt răcoros. Am parcurs doar 1 kilometru și un pic din cei 5, după care m-am întors pe același drum. Am ajuns până în Jardin de Reuilly, loc în care viaductul se termina într-un parc mult mai larg. Calea însă continua pe un pod suspendat, printre blocuri, până departe spre Bois de Vincennes. Cred c-aș fi putut lua metroul spre casă și de-acolo, dar mai erau patru kilometri iar lenea mare.
Când să părăsesc Jardin de Reuilly am zărit și ceasul solar, era să trec pe lângă el fără să-l bag în seamă. Stătea frumos în mijlocul unei piațete ce-i servea drept cadran. Norii de pe cer însă nu m-au lăsat să văd ce oră era. În schimb am luat o lecție gratis despre gnomoane, scrisă pe marmura instrumentului. Sunt convinsă c-am s-o uit repede. Dar aș dori să țin minte concluziile lecției, două îndemnuri date călătorului pe cele două fețe ale ceasului. De aceea le scriu și aici.
Le soleil luit pour tous (soarele strălucește pentru toți)
Le temps passe, passe le bien (Timpul trece, să treacă cu bine)
Fii primul care comentează