Catacombele Parisului

Cheful de-a merge să văd catacombele Parisului mi-a venit abia după ce-am citit o carte din care am aflat o mulțime de lucruri despre vechiul cimitir Les Innocents și despre cum au ajuns milioane de parizieni să fie mutați în subteranele orașului.

Este vorba despre:

Pure de Andrew Miller
care primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★

Mi s-a părut o mică bijuterie. Delicată, filigranată, purtând patina timpului, povestită frumos, fără un cuvânt aruncat aiurea. Romanul urmărește câteva luni din viața tânărului inginer Jean-Baptiste Baratte, trimis la Paris pentru a îndeplini o misiune pe cât de necesară, pe atât de neplăcută. În al doilea rând este o poveste despre curajul de a-ți trăi viața așa cum o dorești. Și în al treilea rând este o parabolă despre o societate putredă, moartă deja (deși nu o știe) al cărei „cadavru” va fi mutat de către Revoluție nu în Catacombe, ci în cărțile de istorie.

Mi-a fost simpatic inginerul Jean-Baptiste Baratte, cu litania lui de dinainte de culcare desprinsă din învățăturile iluminismului și cu lehamitea de a locui în faubourgul infectat de cimitir. Heloise poartă urmele unui feminism încă nerostit pe deplin. Muncitorii flamanzi, o sectă misterioasă fără de care nu s-ar fi putut face curățenia, aduc romanului o notă aproape legendară. Iar medicul Guillotin, inventatorul ghilotinei, apare aici surprinzător de uman și de dornic să ajute. Sarcina lui Jean-Baptiste era să curețe întregul cartier de oseminte vechi și să le mute în subteranele Parisului. Aflăm lucruri interesante …

Sfântul Augustin, spune ministrul, ținând între degete un macaron pe jumătate devorat, ne spune că onorurile datorate morților aveau ca scop principal alinarea celor vii. …

Biserica medievala a început practica îngropării morților în biserici pentru ca ei să stea, desigur, lângă relicvele sfinților. Când n-a mai fost loc în biserici au început să sape morminte în pământul din jur. Honorius din Autun numește cimitirele dormitoare sfinte, sânul Bisericii, ecclesiae gremium. Din ce moment crezi că ne-au depășit numeric? – Cine, domnia voastră? – Morții. – Nu știu, domnia voastră.

Iar apoi, să fi fost acum o generație, am început să primim plângeri. Câțiva dintre cei ce locuiesc lângă cimitir au constatat că apropierea lui a devenit neplăcută. Mâncarea se strica. Lumânările se stingeau, ciupite parcă de degete invizibile. Oameni ce coborau dimineața pe scară se prăbușeau inexplicabil. Și-au apărut tulburări morale, în special printre tineri. Cei a căror existență fusese până acum fără pată …

Următorul sicriu ridicat la suprafață conținea doar o grămăjoară curată de oase care, apucată și scuturată, zdrăngănea ca o jucărie de copil. Următorul, în afară de puțin praf, era gol. ‘Cel puțin unul a scăpat – zice Guillotin aruncând o privire în jur – Există o speranță pentru noi toți.

Am avut și eu parte de rezultatele muncii lui Jean-Baptiste Baratte și e echipei lui de mineri flamanzi, pe când vizitam Catacombele Parisului.

Am coborât în fundul pământului prin intrarea amenajată în Place Denfert-Rochereau și-am străbătut tunele ca de cârtiță ce mi s-au părut nesfârșite, rămășițe ale unei vechi mine de unde s-a extras piatra folosită la ridicarea clădirilor orașului. Undeva la capătul drumului m-au așteptat, șiruri-șiruri, clădite cu grijă unele peste altele, oasele a peste 6 milioane de oameni ce-au trăit, au muncit, au visat, s-au îndrăgostit, s-au bucurat, s-au chinuit în cei aproape 2000 de ani de când există Parisul pe hartă.

Privind zidurile de cranii și femure, mi-am dat seama că Parisul nu și-a alungat morții. Doar i-a mutat la subsol. Les Innocents și alte cimitire asemenea lui deveniseră o problemă sanitară și urbanistică imposibil de ignorat, însă osemintele nu au fost aruncate într-o groapă comună și uitate. Au fost transportate cu ceremonii religioase și așezate cu o grijă care pe alocuri merge până la preocuparea pentru estetică.

Impresia pe care mi-au lăsat-o Catacombele a fost a unei lumi aflată în schimbare. Orașul începe să fie privit prin lentila rațiunii, a igienei și a administrației moderne. În același timp însă, oamenii care construiesc această lume nouă continuă să creadă că morții fac parte din comunitate și că le este datorat respectul. Parisul nu și-a abandonat trecutul. L-a reorganizat. Iar Catacombele sunt poate una dintre cele mai ciudate expresii ale acestei tranziții.

Pe când căscam eu gura, contrariată de ce vedeam, nehotărâtă dacă să-mi placă sau nu, m-am intersectat cu o tânără mămică ce purta o mogâldeață bucălată și zâmbitoare pe post de rucsac, căruia nici că-i păsa de locul în care se afla, înseninând locul. Ea a pus punctul pe i, zicând uimită: „Cât poate fi de ciudat. Și de macabru. Și cu toate aceste nu poți să nu recunoști că au frumusețea lor.„