În Hue a trebuit musai să învăț nițică istorie deoarece orașul a fost timp de un secol și jumătate capitala Vietnamului, din 1802 până în 1945. În epoca lui imperială orașul a fost presărat cu palate, morminte și temple din pricina cărora a fost înscris în zilele noastre pe lista Patrimoniul Mondial UNESCO. Hue este situat tot în Vietnamul Central, cam pe la jumătatea distanței dintre punctul cel mai de nord și punctul cel mai de sud al țării, nu departe de infama paralelă 17 ce a despărțit efemer țara în două în secolul trecut.
Prin Hue trece un râu ce se numește Parfum. Există două variante care ar explica numele acesta neobișnuit. Într-una din variante, râul se cheamă așa din pricina florilor ce se scutură în apele lui din copacii ce-l străjuiesc și care, plutind la vale, își împrăștie mireasma prin tot orașul. Există și o altă legendă, mult mai răutăcioasă. Unele guri rele susțin că dâra de parfum originală s-ar fi datorat de fapt unei prințese care obișnuia să se plimbe de-a lungul râului numai după ce se parfuma abundent.
De pe malul râului Parfum am început și noi explorările de-o zi printre palate, temple și morminte, orașul nou ignorându-l aproape cu desăvârșire. Am început ziua dis de dimineață călare pe doi dragoni care ne-au dus înot, în sus pe râu, până la un templu renumit.
Puțină istorie
Dar până la templu, o foarte scurtă lecție de istorie.
Povestea spune că vietnamezii s-au născut în urma legăturii amoroase dintre un dragon ieșit din mare și o zână ce sălășluia în munți. Unul dintre fiii lor a ajuns primul rege al unei dinastii legendare numită Hong Bang. Cel mai probabil dinastia aceasta a fost formată în realitate din conducători de triburi ce-au reușit să unifice diversele culturi răspândite în valea Râului Roșu, în nordul Vietnamului. Lucruri acestea se întâmplau în epoca bronzului iar arheologii au numit epoca respectivă cultura Dong Son, cultura meșterilor tobelor de bronz.
Spre neplăcerea istoricilor vietnamezi din ziua de azi, primul care a întemeiat un regat al populațiilor denumite viet prin analele vechi a fost un general chinez. Qin Zhao Tuo (Trieu Da în vietnameză), fost general în armata primului împărat chinez Qin Shihung-di, a reușit să întemeieze în anul 207 î.Hr. un regat independent în zona Guangdong/Guangxi de astăzi, pe coasta de sud a Chinei, pe care l-a numit Nam Viet (Nanyue în chineză), adică Regatul Vietilor din Sud. În anul 179 î.Hr. l-a învins pe ultimul rege al dinastiei Hong Bang și a anexat statul din valea Râului Roșu. Merită de amintit că în acele vremuri populațiile viet din sudul Chinei se înrudeau mai îndeaproape cu populațiile viet din nordul Vietnamului decât cu populațiile han din nordul Chinei. Istoricii s-au ciondănit din pricina generalului, unii considerînd domnia lui începutul dominației chinezești iar alții fiind de părere că era totuși un rege vietnamez independent deoarece familia Zhao din Nanyue era asimilată în cultura locală.
În anul 111 î.Hr. regatul Nanyue a fost cucerit de chinezi și integrat în Imperiul Han. Vietnamul a devenit o provincie administrată și condusă de mandarini, după reguli confucianiste. A rămas așa timp de o mie de ani, cu o excepție notabilă, revolta surorilor Trung ce-au reușit să-i alunge pe chinezi pentru trei ani (40-43 d.Hr). În ziua de azi surorile acestea sunt ținute la mare cinste atât în istoriografia vietnameză cât și în imaginarul popular. După această revoltă chinezii și-au învățat lecția și-au strâns șurubul. Aristocrația locală a pierdut o grămadă din drepturi și a fost treptat asimilată în cultura și civilizația chineză. În perioada aceasta a apărut și budismul în Vietnam, răspândindu-se din sud, din regatele Cham și Khmer ce ocupau în acele vremuri centrul și sudul actual al țării.
Independența față de chinezi a fost câștigată abia în anul 938 d.Hr. Profitând de slăbiciunea imperiului un general pe nume Ngo Quyen s-a proclamat rege și a dat startul lungii perioade de independență a Vietnamului. Au urmat la conducere dinastiile Ly (1010–1225), cea care a întemeiat Hanoiul, Tran care a respins invaziile mongole, Le (1428–1789) care s-a extins spre sud și a absorbit treptat regatele Champa și Khmer. În ultima parte a domniei dinastiei Le regatul a fost spart oarecum în două iar puterea efectivă a fost exercitată de două clanuri: Trinh în nord și Nguyen în sud.
Ultima dinastie ce-a domnit în Vietnam s-a numit Nguyen (1802–1945) și a fost responsabilă pentru construirea majorității monumentelor pe care le-am vizitat în Hue. Ea a rămas pe tron și în timpul colonizării franceze (1887–1954) ce a exploatat Vietnamul suficient de tare pentru a stârni rezistențe interne, precum cea a Partidul Comunist Indochinez înființat în anii 1930 și condus de Ho Chi Min.
După ocupația japoneză din cel de-al Doilea Război Mondial, Unchiul Ho a declarat independența țării în 1945 declanșând astfel Primul Război din Indochina (1946–1954). Războiul s-a terminat cu înfrângerea Franței (1954) dar a dus la divizarea Vietnamul în Nordul comunist și Sudul naționalist susținut de SUA. A urmat Războiul din Vietnam (1955–1975) ce s-a încheiat cu victoria Nordului și căderea Saigonului (1975).
După reunificarea din în 1976, Republica Socialistă Vietnam s-a confruntat cu sărăcia și cu o izolare internațională, prietenul ei cel mai bun fiind U.R.S.S. Începând cu anul 1986, după model chinezesc, conducerea de partid și de stat s-a lansat într-un program de reforme, numite Doi Moi, ce au transformat economia socialistă într-una de piață. În zilele noastre vietnamezii încearcă să-i ajungă din urmă pe chinezi dar mai au de muncit.
Pagoda Thiên Mu
Lecțiile practice de istorie vietnameză le-m început cu o pagodă ce-a fost construită în anul 1601, când stăpâni în Hue erau cei din clanul Nguyen, trăitori în timpul dinastiei Le. Am fost debarcați în preajma ei de dragonii ce ne-au purtat în amonte pe Râul Parfum.
Legenda întemeierii pagodei spune că un boier pe nume Nguyen Hoang se plimba odată pe malurile râului în căutarea unui loc de cel mai de bun augur în care să-și construiască o reședință. A ochit un deal ce se ițea pe mal și care semăna cu un dragon ce-și întorcea capul ca și cum ar privi înapoi. Oamenii locului i-au povestit că pe acel deal apărea des o bătrână ciudată, îmbrăcată în cămașă roșie și pantaloni verzi, ce bolborosea într-una că „În curând va veni un adevărat domn ce va construi un templu pentru a aduna energia divină și va întări filonul dragonului pentru a face țara de Sud puternică ”. Auzind o atare profeție boierul n-a mai stat mult pe gânduri și a construit Pagoda Thien Mu de pe dealul Thien Mu Son – Muntele din Ceruri.
Vizita noastră a început în curtea turnului Phuoc Duyen, înalt de 7 etaje și construit în fața pagodei în anul 1844. Fiecare etaj al turnului adăpostește câte o statuie a lui Buddha iar la ultimul ar fi existat, zice-se, una cu totul și cu totul de aur. Spre amuzamentul meu, la poalele turnului se defășurau numeroase sesiuni foto ale unor turiste îmbrăcate în costume de epocă. A fost pentru prima oară când am văzut acest obicei practicat și în Vietnam.
Din curtea turnului am pășit apoi printr-o poartă în curtea pagodei propriu-zise. Era imensă și era mai degrabă o grădină. Mi-a plăcut acolo bogata colecție de bonsai, păcat că n-am reușit să le prind personalitatea în poze mai acătării.
Orașul Imperial
Al doilea obiectiv al zilei a fost Orașul Imperial, mai exact palatul regal ce a servit drept reședință pentru ultima dinastie a Vietnamului. Este un oraș în oraș, o incintă înconjurată de ziduri groase în spatele cărora se înghesuiau pe vremuri palate, grădini, altare și birourile birocrației mandarinilor.
Orașul Imperial a fost întemeiat de împăratul Gia Long, fondatorul dinastiei Nguyen. Imediat după ce a urcat pe tron, în 1802, a mutat capitala regatului din Thang Long (actualul Hanoi) mai la sud, în Hue, orașul ancestral al familiei sale. Prețuind în mod deosebit confucianismul și modelele chinezești de guvernare el a ordonat construirea unui complex de palate după modelul Orașului Interzis din Beijing, luând în calcul desigur și regulile de geomanție. Orașul lui stă cu fața către Râul Parfum și cu spatele proptit în munții din apropiere. Meterezele apărau trei incinte concentrice: 1. Kinh Thanh – Capitala – formată din clădirile militare și administrative; 2. Hoang Thanh – Orașul Imperial propriu-zis – o secțiune de mijloc ce adăpostea palate, temple și birouri guvernamentale; și 3. Tu Cam Thanh – Orașul Purpuriu Interzis – un spațiu rezervat exclusiv împăratului, familiei sale și concubinelor.
Din păcate în timpul Războiului din Vietnam bombele americane au distrus cam 80% din Orașul Imperial, inclusiv Orașul Purpuriu Interzis. În zilele noastre se desfășoară aici susținute munci de restaurare dar mai e mult până când orașul să revină la opulența de odinioară. Călătorul ce-i trece pragul poate să remarce imediat diferența dintre frumusețea melancolică a structurilor supraviețuitoare și strălucirea clădirilor restaurate. Spre cinstea lor, americanii au contribuit cu însemnate sume de bani, nerambursabile, pentru lucrările de restaurare.
Noi am intrat în Orașul Imperial din Hue pe Poarta din Sud și, după ce-am străbătut un loc viran imens, am ajuns în secțiunea oficială a palatului, la locul de muncă al împăratului.
Palatul Armoniei sau Sala Thái Hòa, a fost construit încă din 1805 dar a fost îmbunătățit constant de-a lungul timpului. Este cea mai importantă clădire ceremonială a palatului imperial și era folosită pentru evenimente speciale, cum ar fi încoronarea, serbarea zilei de naștere a împăratului sau pentru întruniri diplomatice. Palatul a fost restaurat de curând și strălucește nou-nouț de parcă acum a fost scos din cutie.
În spatele lui se deschide un alt imens teren viran încadrat de clădiri mai amărâte. Departe de tot, la capătul opus al terenului, am dat peste un alt palat ca scos din cutie. Dien Kien Trung a fost distrus complet de Viet Minh în 1947 dar reconstruit în perioada 2019 – 2023. Palatul a fost reședința ultimilor doi împărați ai dinastiei Nguyen. Este foarte ciudat pentru că forma lui exterioară și înterioarele par a fi franțuzești dar ornamentația de pe fațade un soi de orgie vietnameză. Toate florile din grădini par a fi lipite de pereți iar dragoni simpatici își ițesc capetele printre ele.
Un alt loc în care am fost poftiți în mod deosebit a fost Templul Ancestral al Fondatorului, în vietnameză Trieu To Mieu. Altarul a fost construit în timpul celui de-al treilea de domnie a împăratului Gia Long, cu scopul de a-l comemora pe Ducele Nguyen Kim, strămoșul dinastiei Nguyen. Pe tavanul altarului principal este inscripționată o poezie în limba chineză literară ce-i laudă meritele de întemeietor al națiunii și al familiei, de protector al continuității neamului.
În rest am trecut în revistă într-un pas ceva mai alergător multe alte pavilioane și foste reședințe. Bătrânul Oraș Purpuriu abia dacă mai păstrează puțin din fosta lui strălucire. Habar nu am ce planuri au vietnamezii zilelor noastre și cât vor să mai restaureze. Eu sper să lase neschimbate clădirile ce-au apucat să rămână în picioare. Ele mi s-au părut cele mai frumoase, chiar dacă par nițel necăjite și abandonate, amintind cu nostalgie dar mult mai autentic de parfumul de odinioară al unei curți imperiale.
Mausoleul împăratului Khai Dinh
Pentru a ajunge la mormintele împărătești a trebuit să părăsim Orașul Imperial și să luăm autocarul.
Mormântul lui Khai Dinh, al doisprezecelea împărat al dinastiei Nguyen, l-am găsit cocoțat pe un delușor aflat la periferia orașului. Nu a fost mare lucru de capul împăratului Khai Dinh, lumea îl considera o marionetă, un soi de un angajat salariat al guvernului francez, fapt ce l-a făcut extrem de nepopular. Asemenea predecesorilor săi și-a pregătit însă din timp mormântul și l-a dorit cât mai fastuos cu putință. Construcția a început în anul 1931 și s-a terminat abia peste 11 ani.
Impresionantul edificiu ocupă de fapt suprafața întregului delușor. La intrarea în complexul funerar o scară grandioasă te conduce la prima terasă unde două rânduri de statui de piatră reprezentând oameni și animale străjuiesc calea către mormânt. Tot pe acea platformă se află un pavilion octogonal ce adăpostește o stelă inscripționată cu un text ce laudă faptele mărețe ale împăratului. Apoi mai trebuie să urci un rând de trepte pentru a ajunge pe terasa superioară unde se află Palatul Thien Dinh. Clădirea este construită în stil colonial francez și are mai multe încăperi. În cea din mijloc se află camera altarului din care poți ajunge în criptă și într-o sală de cult.
Mausoleul împăratului Tu Duc
Fost-am și la mormântul împăratului Tu Duc, construit între anii 1864 și 1867. L-am găsit într-un parc imens plin de arbori seculari ce creșteau la marginea unui lac.
Împăratul Tu Duc a avut parte de cea mai lungă domnie dintre toți monarhii dinastiei Nguyen (1848 – 1883). Spre necazul lui nu a avut urmași direcți, în ciuda nenumăratelor soții și concubine, așa că a fost nevoit să-și scrie propriul epitaf, chiar din timpul vieții. Textul poate fi citit (cine se pricepe) și în ziua de azi pe o stelă imensă de piatră aflată în complexul funerar. Împăratul a început să-și construiască mormântul din timp și se spune că a cheltuit cu el o avere. Pentru a astupa gaura de la buget a fost nevoit să crească impozitele și taxele fapt ce a declanșat o lovitură de stat eșuată împotriva lui, în 1866. Cu toate că a fost înăbușită cu succes, atentatul a băgat spaima în împărat și l-a determinat să părăsească Orașul Imperial pentru tot restul vieții lui, preferând să locuiască în palatele construite în preajma viitorului mormânt.
Povestea mai spune că împăratul nici măcar nu a fost înmormântat aici. Locul lui de veci real s-ar afla într-un loc secret, undeva în Hue, pe care nimeni nu-l mai știe.
Și acestea fiind spuse am terminat povestea despre ceea ce-am văzut și aflat în Hue. La sfârșit de program am oprit câteva minute la un magazinaș cu flecuștețe unde se vindeau din abundență bețigașe de ars pe altare, colorate și frumos mirositoare. Apoi am fost invitați la cină și la hotel, pentru somn de voie.
Dimineața devreme ne-am luat zborul spre Hanoi.
Fii primul care comentează