Activitatea naște prosperitate – proverb kurd
Am ajuns în Erbil într-o după-amiază de mai, după vreo trei ore și jumătate de zbor din Viena. Am făcut cunoștință cu orașul chiar din avion. L-am zărit întinzându-se în cercuri concentrice sub noi, cu citadela abia distingându-se în acea masă gri, centru de necontestat în jurul căruia se lățește orașul nou.
Mai apoi, după ce-am terminat cu toate formalitățile de intrare în țară, am putut să-l vedem mai îndeaproape, de la fereastra mașinii ce ne-a dus de la aeroport la hotel. Orașul părea un imens șantier de construcții. Cartiere moderne, cu blocuri de locuințe, mall-uri, parcuri, zgârie-nori în devenire … dominau cert zonele mai vechi și mai jerpelite. Până să-i cunoaștem mai bine pe Karwan și Kardo, ghizii locali care aveau să ne însoțească prin Kurdistan, până să ne cazăm, timpul a trecut pe nesimțite și s-a lăsat întunericul. Abia atunci am ieșit și noi prin oraș, per pedes apostolorum, cea mai bună modalitate, după mintea mea, de-a cunoaște cu adevărat un loc. Scopul declarat al escapadei a fost masa de seară, pe care urma s-o găsim fără doar și poate pe Iskan, o stradă ticsită de restaurante de la cap la coadă.
Șoc și groază a fost acest prim contact al meu cu societatea kurdă. Nici o femeie pe stradă !!! Nici cu nici fără basma, nici înfofolită nici în haine normale. Bărbați pretutindeni, la mese, la tarabe, mâncând, servind, fumând narghilele, jucând table sau remi, sporovăind de zor. Și uitându-se la noi ca la niște extratereștrii, nu cu ocheade indiferente ci cu priviri insistente și grele. Sinceră să fiu, mi s-au părut de-a dreptul jignitoare la început. Mă întrebam ce caut eu aici, în această lume paralelă, mult-mult prea patriarhală pentru gustul meu. Din fericire, am constatat cu timpul că dracul nu era așa de negru precum părea, că privirile acelea insistente nu erau ostile ci doar curioase (au ajuns să mă amuze pe la sfârșitul excursiei), că oamenii sunt binevoitori și simpatici de felul lor. Și-am mai constatat că există femei în Kurdistan. Impresia mea este că preferă un univers casnic, poate din propria lor dorință, poate din pricina presiunii societății în care s-au născut și s-au format. Nu par a fi oprimate în mod instituțional, nu există nici o lege care să le oblige să poarte un anumit tip de îmbrăcăminte, așa că poți avea fel de fel de surprize plimbându-te pe stradă. Am văzut femei și la volan, le-am văzut lucrând prin muzee sau prin aeroport. O colegă de-a noastră ce-a trebuit să-și facă un test PCR pentru întoarcerea în țară le-a văzut muncind și la cabinetul medical.
În acea primă seară n-am mai făcut nimic interesant, ne-am întors la hotel pentru somn de voie și reîncărcarea bateriilor. Abia a doua zi am explorat cu adevărat Erbil-ul. Am început cu o mică plimbare …
Prin Qaysari Bazaar
N-a fost lungă această primă plimbare prin bazarul din Erbil, o clădire nouă construită deasupra multor altor straturi de bazare mai vechi, ale căror urme abia se mai întrezăresc. Stă culcușit la poalele citadelei, un labirint de străduțe înguste și acoperite unde găsești de toate pentru toți: dulciuri, ceaiuri și mirodenii, cosmeticale, haine și pantofi, o mulțime de dughene ce vindeau bijuterii din aur sau gablonțuri… Un bazar ca toate bazarurile. Singurul punct de interes mai special la care am ajuns și noi a fost o ceainărie mai aparte. Era mică și anodină de n-avea pereții ticsiți cu fotografii. Or fi fost personalități de seamă, or fi fost oameni obișnuiți, clienții fideli ai ceainăriei? Probabil, n-am de unde să știu cu certitudine.
Qaysari Bazaar a fost într-un fel alfa și omega excursiei noastre prin Kurdistan, a fost primul și ultimul obiectiv pe care l-am vizitat. În ultima zi am avut timp suficient pentru a-l inspecta pe îndelete, acolo ne-am și cheltuit ultimii dinari înainte de întoarcerea acasă.
Citadela
După ce-am terminat cu introducerea într-ale bazarului am urcat la Citadelă. Zidurile acelea impunătoare ce se zăreau de jos, din piață, nu sunt vechi deloc. Sunt de fapt o reconstrucție modernă a ultimului avatar al citadelei din Erbil, fortul otoman. Lucrările de reconstrucție au început în anul 2007 și continuă și în prezent, mai e mult de lucru. Restul avatarelor stau unul peste altul, oraș peste oraș, formând tell-ul de aproximativ 30m înălțime de dedesupt. Erbil se laudă c-ar fi cel mai vechi oraș ce-a fost locuit neîntrerupt, din al 5-lea mileniu î.Ch. până în zilele noastre. A fost martor al întregii istorii omenești. În momentul începerii reconstrucției puținele familii ce locuiau aici au fost evacuate, cu excepția uneia singure, tocmai pentru a-i păstra renumele. Am înțeles că autoritățile doresc repopularea citadelei după terminarea lucrărilor.
Nici plimbarea prin citadelă nu a fost prea lungă. Am intrat pe-o poartă, am admirat câteva clădiri pe dinafară și-am ieșit pe-o altă poartă. În stadiul în care se găsește acum nu m-a impresionat din cale-afară. Mi-au plăcut câteva foste reședințe ale aristocrației de odinioară care acum sunt cam părăsite. Poate i-o trece cuiva prin cap să le transforme în Boutique Hoteluri, cred c-ar fi plăcut de locuit vremelnic într-o așa vilișoară, cândva, într-un viitor nu prea îndepărtat, în mijlocul unei citadele noi-nouțe, ca scoasă din cutie.
Parcul Shanadar și Parcul Minaretului
După ce-am terminat cu inspectarea citadelei am părăsit Erbilul și am revenit abia spre seară, exact la timp pentru a ne plimba puțin prin parc. Era într-o vineri, zi liberă la musulmani, așa că parcurile erau pline de lume plimbăreață. Ca și în Iran, mulți veniseră cu păturica și făceau un picnic la iarbă verde.
Primul parc în care ne-am oprit se numea Shanidar, în cinstea grotei cu același nume în care s-au găsit oase de neanderthalieni și care se află nu departe de Erbil, în Munții Zabros.
Al doilea parc în care ne-am plimbat a fost cel al Minaretului. Am mers aici pentru a vedea de-aproape o relicvă de pe vremea sultanului Saladin, cel mai renumit kurd al tuturor timpurilor. Minaretul a fost pe vremuri legat de o moschee ce azi nu mai există și a fost construit de un prinț turcoman ce stăpânea pe atunci Erbilul și care era însurat cu o soră de-a lui Saladin.
La poalele minaretului avea loc o petrecere de absolvire. N-a durat mult până să fim și noi serviți cu baclavale și coca-cola.
Moscheea Jalil Khayat
Într-una din zile am apucat să vizităm și cea mai frumoasă moschee a orașului. E nou nouță. Moscheea a fost ctitorită de un om de afaceri kurd pe nume Jalil Khayat, care a murit în 2005, înainte de-a o vedea terminată. Lucrările au fost continuate de fiii săi iar moscheea a fost inaugurată abia în anul 2007 și închinată memoriei tatălui lor.
E foarte colorată și pe dinafară și pe dinăuntru și seamănă cu Moscheea Albastră din Istanbul după modelul căreia a și fost construită. Are 63 de cupole, tot atâtea câți ani a avut Profetul Mohamed când a trecut la cele veșnice.
La ora la care am vizitat-o am fost singurii ei oaspeți. Am fost îngăduiți cu toții, fără nici un fel de discriminare (mai puțin broboada de pe cap în cazul femeilor), așa c-am putut-o admira în voie.
Cam atât despre Erbil, un oraș aflat în plin boom economic. Dacă vremurile bune vor continua are toate șansele să ajungă în scurt timp o metropolă importantă în Orientul Mijlociu .
Fii primul care comentează