Insula Paștelui așa cum mi s-a prezentat
Jurnal chilian - capitolul 15

Odată întorși în Santiago din Punta Arenas, pentru unii dintre noi, o minoritate, călătoria în Chile a luat sfârșit. Ceilalți au putut opta, încă de la înscriere, pentru o opțională de încă trei zile în Rapa Nui sau, pe românește, în Insula Paștelui. Majoritatea a ales să meargă și acolo, inclusiv eu.

Am dorit să ajung pe insula asta din vremurile de tristă amintire în care nu speram să ajung nicăieri, adică din adolescență. La Teleenciclopedia apăreau destul de des moaii, dar cuiul cu Insula Paștelui mi-a intrat mai adânc în cap după ce am citit cărțile lui Thor Heyerdahl, Kon-Tiki Expedition și mai ales Aku-Aku: The Secret of Easter Island. Să nu mai spun că acum doi ani am văzut ambarcațiunea Kon-Tiki la muzeul din Oslo.

Încă din aeroportul din Santiago mi-am dat seama că Insula Paștelui este tratată oarecum special de către guvernul chilian, chit că, teoretic, aparține de Chile. Am fost ghidați către o poartă de îmbarcare dedicată, unde am fost puricați mai temeinic decât la intrarea în Chile. A trebuit să prezentăm pașaportul, talonul de îmbarcare și un formular primit de la Cristina, Formulario de Ingreso a Rapa Nui, în care erau trecute toate informațiile despre călător: cine este, unde stă, scopul și durata vizitei, numărul și data zborului de întoarcere. Draconice măsuri, de parcă plecam într-o țară străină. Explicația ar fi că în Rapa Nui trebuie drămuite resursele limitate, protejat ecosistemul sensibil și mica populație locală și evitată suprapopularea cu un turism haotic.

Una dintre cele mai șocante trăsături ale insulei este izolarea ei. Te întrebi cum a ajuns să fie populată. Cea mai apropiată așezare omenească se află în Pitcairn Islands, o altă insuliță minusculă aflată la aproximativ 2.000 km depărtare. Până pe continentul sud-american sunt în jur de 3.700 km, iar până în Tahiti aproximativ 4.200 km. Am simțit și noi pe pielea noastră distanța asta în cele aproape patru ore de zbor din Santiago.

Am aterizat pe un aeroport mititel, în care nu încap două avioane și unde cobori direct pe pistă și mergi pe jos până la ieșire. În față ne așteptau literele mari cu IORANA, un soi de SALUT, numai bune pentru primele fotografii. Ceva mai încolo se cânta și se dansa în ritmuri polineziene. După ce-am ieșit cu totul din clădirea aeroportului ne-am trezit după gât cu tradiționalele ghirlande polineziene de flori, aduse de Maeva, ghida care avea să ne însoțească zilele următoare. Eram deja dezorientați de primirea asta ciudată iar florile ne-au îmbătat cu parfumul lor cu totul.

În următoarele aproape trei zile cât am stat pe insulă am dormit într-un soi de hotel care semăna cu un sat mititel. Părțile administrative gen recepție, salon, bucătărie și loc de luat micul dejun erau într-o clădire aparte, gazdele stăteau în alta iar noi am fost împrăștiați prin niște căsuțe ce înconjurau o curte mare, unde mai veneau din când în când niște cai la adăpat. Căsuța noastră era în fundul satului, îngropată în verdeață. Nu avea număr ci se numea Tea-tea. Prin curtea hotelului nostru mai era împrăștiată și o adevărată grădină botanică.

De altfel întreaga Hanga Roa părea îngropată în verdeață. Orașul acesta, dacă îl putem numi așa, este capitala și singurul oraș de pe insulă. Este mai degrabă un sat întins, în care trăiește aproape toată lumea, adică aproximativ șapte sau opt mii de suflete. La aceștia se adaugă probabil încă câteva mii de turiști. Am înțeles că nu există o limită declarată de turiști, ca prin alte părți, dar totul este atât de controlat încât nu ajungi acolo la întâmplare.

Casele din Hanga Roa sunt toate joase și abia se zăresc dintre plante. Clădirile oficiale par mai zdravene, dar majoritatea celorlalte mi s-au părut șubrede și oarecum improvizate. Sunt împrăștiate care încotro, cu spații mari între ele, mai puțin cele ce străjuiesc una-două străzi principale.

În afară de florile de frangipani (zise și plumeria) ne-au atras atenția puzderia de hibiscus ce apăreau peste tot. Erau grași, plezneau de energie și de flori, spre deosebire de cei de acasă. Săream și noi dintr-un boschet în altul, ca niște bondari, să imortalizăm florile în fotografii.

Lejeritatea asta este însă doar aparentă. În spatele ei se află o istorie deloc liniștită, pe care aveam să o descopăr în cele două zile și un pic petrecute pe insulă. Dar nici la acest capitol lucrurile nu sunt prea clare. Tradițiile nu sunt scrise, ci povestite, iar ceea ce se spune astăzi se sprijină pe multe presupuneri, mai mult sau mai puțin dovedite. Între variantele care circulă există diferențe, iar adevărul pare să se piardă undeva între ele.

Ambiguitatea pare să fie aici matricea stilistică a locului. Ai senzația că ai pătruns într-o lume care funcționează după o altă logică decât a noastră, în care lucrurile nu trebuie să fie precise, nici complet explicate. Nu e vorba că nu se știe încă sau că lipsește informația, ci că felul în care sunt înțelese și povestite lucrurile este diferit.

Este o lume a arhipelagurilor, născută prin oameni care știau să străbată în canoe distanțe oceanice inimaginabile, dar care în rest trăiau simplu, într-un tip de organizare pe care noi l-am numi primitiv. Între performanța asta aproape incredibilă și simplitatea vieții de zi cu zi există un contrast pe care nu reușești să-l împaci pe deplin. Poate tocmai de aceea explicațiile lor nu se potrivesc cu felul nostru de a vedea lucrurile.

Nu știu dacă e la fel peste tot în Polinezia, sper să descopăr într-o zi, dar în Insula Paștelui senzația asta de ambiguitate pare să vină din felul în care funcționează locul, nu din lipsa de informație.