Punta Arenas și Isla Magdalena
Jurnal chilian - capitolul 14

Ziua cu pumele am încheiat-o de fapt în Punta Arenas, aflat undeva la vreo 250 kilometri mai la sud. Transferul a durat câteva ceasuri dar nu a fost chiar așa de chinuitor. Am văzut pe geamul mașinii cum estancias specializate în pume sau în creșterea bovinelor s-au transformat încet încet în ferme specializate in oi.

Între Chile și Argentina există o rivalitate veche, care iese la suprafață în tot felul de detalii. Nu se iubesc prea tare și fiecare profită de orice ocazie să puncteze în fața celuilalt. Se întrec până și la cine are cel mai sudic oraș din lume. Chile se laudă cu cel mai sudic oraș continental, Punta Arenas, iar Argentina cu cel mai sudic oraș „din lume”, Ushuaia.

Punta Arenas

Punta Arenas este un oraș care s-a născut cu mult înainte de construirea Canalului Panama și care încă trăiește din poziția privilegiată pe care o avea atunci. Așezat în Strâmtoarea Magellan, orașul a fost un punct strategic esențial pentru navele care legau Atlanticul de Pacific. Cine controla strâmtoarea controla traficul maritim din sudul Americii de Sud. De aici a venit prima lui bogăție.

A doua a venit din oi. La sfârșitul secolului XIX, Patagonia a devenit un teritoriu ideal pentru creșterea oilor iar Punta Arenas s-a umplut de bani. Comercianți, aventurieri, coloniști au construit un oraș surprinzător de elegant pentru un capăt de lume. Palatele din centru, acum cam scorojite, stau mărturie.

Centrul orașului se învârte în jurul lui Plaza Muñoz Gamero. Acolo se află monumentul lui Fernando Magellan, înconjurat de câteva figuri de indigeni. S-a împământenit obiceiul printre călători de a mângâia piciorul unuia dintre ei, singurul accesibil de altfel, cu ideea de a reveni vreodată în Pataginia. Bronzul statuii e lustruit zdravăn în acel loc.

De-a lungul țărmului, orașul își spune altfel povestea. Aici sunt răspândite mai multe monumente legate de navigație și istoria strâmtorii. Unul dintre ele este dedicat goeletei Ancud și marchează expediția din 1843 prin care Chile a ocupat și a început să controleze Strâmtoarea Magellan. Mai încolo apare o sculptură inspirată dintr-un sextant combinat cu o goeletă, care trimite cu gândul la începuturi. Un alt monument îl comemorează pe Luis Pardo, căpitanul chilian care a salvat în 1916 echipajul lui Ernest Shackleton de pe Insula Elefantului. Între ele, un marcaj simplu amintește de cei 500 de ani de la intrarea strâmtorii în circuitul maritim, după descoperirea ei de Magellan.

Punta Arenas nu e un sat pierdut la capătul lumii. E unul dintre orașele importante din Chile, cu aeroport, port și chiar universitate. Universidad de Magallanes funcționează aici și dă orașului un aer mai puțin izolat decât te-ai aștepta. În același timp, prezența armatei e vizibilă. Nu e surprinzător. E un punct strategic, aproape de Antarctica și de una dintre cele mai importante strâmtori din lume. Simți că statul nu lasă locul ăsta de izbeliște.

Astăzi, Punta Arenas nu mai are rolul strategic de altădată. Canalul Panama a mutat rutele iar economia s-a reorientat. Totuși, rămâne principalul punct de plecare spre sudul extrem. De aici pleacă expedițiile spre Antarctica și tot de aici pornesc, de cele mai multe ori, drumurile spre Parcul Național Torres del Paine.

Noi am stat foarte puțin în Punta Arenas, nu am avut vreme să-l cunoaștem cu adevărat. Scopul sosirii noastre aici a fost strict o mică expediție spre Isla Magdalena, în căutarea pinguinilor aceluiași Magellan.

Isla Magdalena

Am ajuns pe insulă cu un catamaran roș-alb, ca steagul Chile, ce-a plecat din Punta Arenas. Excursia a durat câteva ore și pe tot parcursul ei am fost tratați foarte simandicos. La început am fost poftiți într-o sala de așteptare și împărțiți în două categorii în funcție de locul ce urma să-l ocupăm pe catamaran, la parter sau la etaj. După aceea am fost însoțiți ceremonios pe vas și conduși la locul nostru. Pe vas am primit câteva explicații despre insulă și colonia ei de pinguini, despre regulile de bună purtare pe care trebuia sa le respectăm și un mic snack să nu ne scadă glicemia. Timpul petrecut pe insulă a fost strict delimitat și tot timpul am fost însoțiți de un paznic de la bord ce stătea cu ochii pe noi. Acu’ dracu nu era atât de negru pe cât sugerează povestea mea, paznicul era simpatic iar timpul alocat plimbării cât se poate de îndestulător.

Pinguinii de pe Isla Magdalena sunt din specia pinguinul Magellanic, o specie răspândită în sudul Americii de Sud. Se recunosc ușor după spatele negru, burta albă și cele două benzi negre de pe piept, ca niște bretele. Sunt pinguini de talie medie și, spre deosebire de imaginea „de manual”, nu trăiesc pe gheață, ci sapă galerii în pământ sau se adăpostesc sub tufe. Isla Magdalena e una dintre coloniile lor mari de reproducere, dar nu locuiesc aici permanent: vin pe insulă în sezonul de cuibărit și creștere a puilor, iar în restul anului pleacă în larg, unde își petrec cea mai mare parte a vieții. Când am ajuns noi, erau în perioada de năpârlire, un moment mai dificil pentru ei: timp de câteva săptămâni nu intră în apă pentru că își schimbă complet penajul, deci nu pot vâna și devin mai apatici și mai iritați. Stau mai mult pe loc, par ușor dezorientați și nu prea au chef de turiști, ceea ce explică aerul lor morocănos din acea zi.

Noi ne-am deplasat pe o cărare bine delimitată, singura zonă în care aveam voie să circulăm. Chiar și acolo nu aveam prioritate. Dacă unui pinguin îi trecea prin cap să traverseze poteca, ne opream și așteptam. Regulile erau clare și personalul prezent pe insulă avea grijă să fie respectate. Ne-am intersectat și cu câțiva pescăruși, dintre aceia care fură ouăle pinguinilor sau puii abia eclozați. În perioada asta nu prea aveau însă ce să le facă. Puii crescuseră demult și părăsiseră insula, sezonul sensibil trecuse.

Insula e complet stearpă. Nu vezi niciun copac, niciun arbust, doar iarbă joasă, pe care pinguinii o folosesc la căptușirea vizuinelor. Singurul obiect vertical de acolo este un far, cocoțat în punctul cel mai înalt al insulei.

Farul se numește Faro Isla Magdalena și face parte dintr-o serie care ghidează navigația prin Strâmtoarea Magellan. A fost construit la începutul secolului XX, în perioada în care traficul maritim prin strâmtoare era încă intens, înainte ca rutele să se mute spre Canalul Panama. Nu e un far mare sau spectaculos. E simplu și funcțional, exact cum te-ai aștepta într-un loc atât de expus vântului și izolării. A fost mult timp operat de personal uman, dar astăzi funcționează automat. Rolul lui a rămas același: să marcheze poziția insulei și să ajute navele să evite zona, mai ales pe vreme rea sau vizibilitate redusă. În interior adăpostește un mic muzeu dedicat vieții marine din zonă, o oprire scurtă care completează informațiile despre locul în care ai ajuns.

Mi s-au părut foarte simpatici pinguinii de pe Isla Magdalena, nu m-am săturat să-i tot spionez, mai ales când îi vedeam cum se mișcă stângaci și se opresc din când în când fără un motiv anume. Ei, în schimb, erau complet indiferenți și hotărâți să-și vadă de treburile lor. Dacă le tăiai calea, nu se grăbeau și nu te ocoleau. Se opreau puțin, circumspecți, și după aceea mergeau mai departe, ca și cum nu ai exista.